Muzică / Music, Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles – Studies
2014.11.04 Luni / Monday
Oradea, Sesiunea de comunicări științifice a Facultății de Arte - Universitatea din Oradea
Autor / Author: Mihaela Brazdă
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-braza-mihaela.html
Redactor / Editor: Anca Spătar
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-spatar-anca.html
INFLUENŢA SOCIETĂŢILOR CULTURALE ASUPRA
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI MUZICAL ROMÂNESC DIN SECOLUL AL XIX – LEA
L’INFLUENCE DES
SOCIÉTÉS CULTURELLES SUR L’ENSEIGNEMENT MUSICAL ROUMAIN AU XIXe SIECLE
Mots clés:
societés culturelle,
enseignement musical
Cuvinte cheie:
societăți culturale, educație
muzicală
Résumé:
Marqué par une
puissante effervescence créative, le XIXe (dixneuvieme) siècle a
enregistré, dans l’histoire de la culture et de l’art roumains, de nombreux
progrès. Ainsi, la création des sociétés culturelles a eu un rôle décisif, en
cela qu’elles représentent non seulement des formes spécifiques d’affirmation de
la culture nationale, mais aussi de vrais promoteurs de l’enseignement musical
roumain. Les initiatives que l’on a prises dans ce domaine s’inscrivent, à côte
de l’apparition d’une littérature théorique musicale et didactique, dans les
courants progressistes de pensée de l’epoque, favorisés par les grands
évènements sociaux du siècle.
*
Procesul
de reconstituire a elementelor de artă, lărgirea orizontului retrospectiv,
constituie demersuri necesare atât pentru cunoaşterea unor realităţi anterioare
cât şi pentru păstrarea tradiţiilor, pentru realizarea unor continuităţi acolo
unde acestea se dovedesc a fi benefice.
În
ceea ce priveşte secolul al XIX-lea, putem vorbi despre o perioadă de deosebită
efervescenţă creatoare în istoria culturii şi artei româneşti. Alături de
literatură, de teatru şi pictură, muzica românească din acest secol se
integrează în tendinţele generale ale epocii, oglindind într-un mod specific
principalele evenimente ale timpului. Ea prezintă, pe lângă trăsăturile fundamentale de unitate, specific naţional,
originalitate, o serie de particularităţi strâns legate de condiţiile istorice
în care a apărut. Se face puternic simţită tendinţa
de înlăturare a influenţelor muzicii orientale, de înlocuire a unor practici
devenite anacronice cu muzica europeană din prima jumătate a secolului amintit.
Printre
primele iniţiative menite să contribuie la dezvoltarea învăţământului muzical
se înscrie cea luată de Dinicu Golescu, care, „după ce înfiinţase sub direcţia
distinsului profesor şi patriot, Florian Aaron o bună şcoală românească la
moşia sa din judeţul Muscel, adusese de la Sibiu şi un dascăl de muzică căruia
îi încredinţase instrucţiunea instrumentală a doi scripcari, doi flautişti, un
oboist, un fluieraş, doi trâmbiţaşi un toboşar şi un ţambalist”. [1] Interesul pentru
învăţământul muzical se lărgeşte treptat, paralel cu procesul de dezvoltare a
artei profesioniste şi de răspândire a lucrărilor marilor maeştri ai
clasicismului. Acest fapt avea să fie ilustrat de George Breazul, care
referindu-se la darea de seamă asupra stării muzicii în Moldova, apărută în
1821 în „Allgemeine musikalische Zeitung" (Leipzig), afirma că în amintita
lucrare se preciza faptul „că se învaţă pianul în aproape toate clasele de mijloc
şi că uneori moldovencele execută cele mai frumoase sonate, că profesorii de
muzică sunt străini, că străinii cântă la baluri şi petreceri după moda europenească. Printre profesorii străini
aflaţi la Iaşi sau Bucureşti, care s-au stabilit definitiv în ţara noastră,
sînt menţionaţi : Francisc Serafin Caudella, Franҫois Roujiţki, Ioan Andrei
Wachmann, Ludovic Wiest, Henri Ehrlich etc. În mai multe documente sunt
menţionate diferite formaţii orchestrale de tip apusean, care interpretau piese
de salon: menuetul, poloneza, mazurca, , valsul etc”. [2]
Treptat, influenţele muzicii europene aveau sa
se extindă şi în domeniul învăţământului muzical, al vieţii de concert, al
primelor încercări de compoziţie, al spectacolelor teatrale însoţite de muzică. Pe plan artistic, unul dintre cele mai importante roluri îl are
apariţia societăţilor culturale, forme specifice de afirmare a culturii
naţionale, de pregătire a unor cadre în domeniul literaturii, teatrului şi
muzicii. În 1833, Ion Cîmpineanu şi Ion Heliade Rădulescu iau iniţiativa întemeierii
în Bucureşti a Societăţii filarmonice care
promova muzica vocală şi instrumentală, militând totodată pentru formarea unui
teatru naţional. Pe lângă această Societate se deschide o şcoală de muzică
vocală şi instrumentală, a cărei conducere este preluată de Ioan Andrei
Wachmann.
Iniţiative asemănătoare se semnalează şi în
Moldova, unde, în 1836, cărturarii din Iaşi pun bazele unei asociaţii muzicale
intitulate Conservatorul filarmonic-dramatic. În fruntea
acestei societăţi se aflau Ştefan Catargul, Gh. Asachi şi Vasile Alecsandri.
În Iaşi sînt cunoscute şi alte asociaţii cărora
le revine un merit de seamă în educarea muzicală a publicului. Printre acestea,
merită amintite Asociaţia Harmonia (1864), alcătuită din instrumentişti, Societatea filarmonică-muzicală (1868), Societatea lirică (1880), Societatea Amicii artelor (1884).
Cea mai importantă asociaţie corală din Iaşi a
fost Corul mitropolitan, dirijat de Gavriil Musicescu, înfiinţat în jurul
anilor 1876-1877, prin reunirea a trei formaţii corale bisericeşti. Această
asociaţie a promovat, pe lângă creaţia autohtonă, un număr important de
capodopere ale artei universale. Printre compozitorii prezenţi în repertoriu
figurau: Palestrina, Haendel, Cherubini, Weber, Wagner, Brahms.
Învăţământul muzical se dezvoltă şi în
Transilvania, prin asociaţii şi şcoli speciale. Astfel trebuie amintit faptul
că Societatea muzicală
clujeană, înfiinţată în anul
1818, includea o şcoală specială de canto şi vioară. Din 1837, această şcoală
avea să primească denumirea de Conservator, jucând un rol deosebit de important în formarea tuturor muzicienilor
absolvenţi ai acestei instituţii de învăţământ. Printre disciplinele predate
aici putem enumera: canto, vioară, pian, violoncel, contrabas, teoria muzicii
(1877), armonia (1880), istoria muzicii, canto coral etc.
Învăţământul muzical pătrundea în primele
decenii ale secolului al XIX-lea şi în casele particulare ale oamenilor
înstăriţi unde erau aduşi educatori şi profesori din străinătate, care predau
lecţii de pian fiilor şi fiicelor de boieri, negustori şi târgoveţi. În această
fază, amatorismul a jucat un rol pozitiv în cultivarea gustului pentru muzică.
Tot
în Transilvania putem aminti faptul că intelectualitatea română cu idei înaintate
intenţiona crearea unei societăţi culturale care să cuprindă personalităţi de
seamă din toată ţara. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea numeroasele
societăţi culturale din Transilvania şi Banat, (Braşov, Sibiu, Lugoj etc.)
promovau idealurile epocii, sprijineau afirmarea elementelor originale de
cultură. Astfel putem menționa: Reuniunea
română de gimnastică şi cântări din Braşov (1874) şi Reuniunea română de muzică din Sibiu (1878) care cuprindeau un
repertoriu variat, format din cântece populare, piese corale germane sau
italiene, cu texte traduse în limba română, operete şi muzică bisericească.
Revenind la învăţământul muzical promovat în
Bucureşti trebuie să amintim faptul că în perioada cât a funcţionat (1845—1864),
Aşezământul corului
cântăreţilor bisericii domneşti de la Curtea Veche a avut mai multe denumiri : „Corpul
coral", „Aşezământul coral", „Institutul corpului coral" etc. Activitatea
de bază era însă aceeaşi: învăţarea cântărilor bisericeşti, scrierea notelor,
regulile teoretice muzicale şi principiile de armonie. Treptat s-a introdus şi
muzica instrumentală: la început vioara, iar după 1860, când Aşezământul a devenit şcoală de
belcanto, se studiau şi pianul, violoncelul, viola, contrabasul etc.
În perioada amintită au existat şi alte
iniţiative menite să determine înfiinţarea unei instituţii de învăţămînt cu un
profil corespunzător. Astfel, în 1850 Costache Caragiale preconiza înfiinţarea
unui „Conservatoriu pregătitor". În anul 1863 a fost organizat un Institut de muzica vocală şi o Şcoală de muzică instrumentală, iar în martie 1864 se înfiinţa institutul denumit Internatul corului vocal cu două secţii „Şcoala de muzică
instrumentală" (director, Alexandru Flechtenmacher) şi „Corul
ceremonial" (director, Grigore Manciu).
Organizarea învăţământului muzical avea să se
desăvârşească în anul 1864, cînd apare Regulamentul pentru Conservatorul de muzică şi declamaţiune, care prevedea existenţa Conservatorului
alcătuit din două şcoli: una la Bucureşti şi alta la Iaşi. Printre altele, în
regulament este stipulat şi scopul acestui lăcaş de cultură: „de a forma
artişti români în muzica bisericească, instrumentală, vocală şi în arta
dramatică şi de a lucra cu toate mijloacele la întinderea şi îmbunătăţirea
gustului muzical".[3]
La Bucureşti, Conservatorul este condus de
Alexandru Flechtenmacher, muzician de prestigiu, iar la Iaşi, de către Francisc
Serafin Caudella, tatăl compozitorului Eduard Caudella. Disciplinele predate
(solfegiu, vioară, pian, declamaţie, canto, cor, armonie) au asigurat o
temeinică pregătire elevilor, profesorii - animatori ai vieţii muzicale -
străduindu-se să asigure învăţământului un nivel corespunzător.
Profesorii titulari ai catedrelor Conservatorului
din Bucureşti erau: Alexandru Flechtenmacher, Grigore Mănciulescu (Manciu),
Matei Millo (profesor de declamaţiune), Eduard Wachmann, Arhimandritul
Vissarion. Printre profesorii conservatorului din Iaşi pot fi enumeraţi:
Francisc Serafin Caudella, G.T. Burada, Constantin Gros, Eduard Caudella,
Pietro Mezzetti.
Paralel
cu organizarea învăţământului muzical sporeşte şi interesul pentru problemele
didacticii muzicale. Până în secolul XIX existau unele încercări de teoretizare
a elementelor muzicii, datorate lui Dimitrie Cantemir, lui Franz Joseph Sulzer,
de adaptare a notaţiei bizantine la specificul limbii române. Preocuparea
pentru elaborarea unor lucrări teoretice în limba română sporeşte în secolul XIX,
ca urmare a necesităţilor impuse de învăţământ. Astfel cartea intitulată Principiuri generale de muzică evropenească
modernă, scrisă de Ioan Andrei
Wachmann în anul 1846, este considerată prima lucrare teoretică apărută în
spiritul muzicii apusene. Merită menţionate şi
lucrările: Noţiuni generale de muzică,
de Eduard Wachmann (1877), Curs de musică
vocală pentru uzul şcoalelor secundare de ambele sexe, de Gavriil Musicescu
(1877) şi Principii de muzică, de
Teodor T. Burada, scrisă în perioada 1877 - 1901, Despre mecanismul vocal, de George Stephănescu, tipărită în 1896,
toate adâncind problemele teoretice şi practice ale muzicii.
Ca o
concluzie, putem afirma că iniţiativele luate în domeniul înfiinţării
societăţilor culturale, organizarea învăţământului de specialitate, acţiunile
legate de sistematizarea şi românizarea cântărilor bisericeşti, înflorirea
vieţii cultural-artistice a oraşelor, dezvoltarea literaturii teoretice
muzicale şi didactice se înscriu în curentele progresiste ale vremii,
favorizate de marile evenimente sociale ale secolului XIX.
Bibliografie:
Brâncuşi, Petre, Istoria muzicii româneşti, Editura
Muzicală, Bucureşti, 1969;
Cosma, Lazăr Octavian,
Hronicul muzicii româneşti, Editura
Muzicală, Bucureşti, 1984;
Sava Iosif, Rusu
Petru, Istoria muzicii universale în date,
Editura Muzicală, Bucureşti, 1983
[1] Petre Brâncuşi
(1969), Istoria muzicii româneşti,
Editura Muzicală a Uniunii compozitorilor, Bucureşti, pag. 95
[2] Ibidem, pag. 90
[3] ibidem,
pag. 97
