ANUL / YEAR I / Nr. 2 / 2011. 07.-09. - Articol
/ Article nr. Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies / 18
2011.07.01. Vineri / Friday Simpozionul Fr.
Chopin şi alţi compozitori aniversaţi - 26 mai 2012
Autor / Author: Valentina Horhat Asist.univ. Universitatea
din Oradea - Facultatea de Muzică
Redactor / Editor: Anca Spătar Lect.univ. Dr.
Universitatea din Oradea - Facultatea de Muzică
ELEMENTE DEFINITORII
STILULUI LUI FRÉDÉRIC CHOPIN ÎN NOCTURNELE OP. 48 DEFINING ELEMENTS ON FREDERIC
CHOPIN’S CREATION APPLIED IN NOCTURNES OP. 48
Ioana-Valentina Horhat
Abstract: Frédéric
Chopin is the Romantic composer who had a major contibution in the development
of pianistic works. The characteristics of his style are related to sonority,
to vocalization of the descant, to Polish folk-songs, and also to the richness
use of chromatism, ornamentation and pedals. All these characteristics of his
style emerged from its compositions, especially in the works called
„nocturnes”. Relying on the models inherited from Irish composer John Field, and being influenced by his composition technique, Chopin
developed the “nocturne” composing a number of 21 short pieces, usually coupled
two or three. In this study, I detected the defining elements of Chopin’s
style, by analyzing the two nocturnes op.48, which had a definitive impact on
the creation of this species.
Keywords: Characteristics,
style, nocturnes
*
Frédéric Chopin (1810-1849), aduce o deosebită contribuţie în arta pianistică.
Sonoritatea lui este deseori comparată cu cea a unui instrument de suflat, sau
chiar cu vocea umană; nu este o sonoritate orchestrală, aşa cum se va vedea la
ceilalţi pianişti ai romantismului, ci una vocală, compozitorul cerând elevilor
săi să cânte “facilement, facilement” (“uşor, uşor”). Chopin, bine-cunoscut
pentru inspiraţia sa din folclorul polonez, este însă influenţat şi de muzica
şi melodica italienească; el este cel care iniţiază aşa-numitul “bel canto pianistic”, melodia,
întărită prin terţe sau sexte fiind un mod de a sublinia aspectul expresiv al
muzicii.
Ceea ce îl caracterizează pe
compozitorul polonez este cromatismul şi ornamentaţia bogată, cromatismul său
asemănându-se cu cel al lui Spohr, în muzica de vioară. Ornamentaţia lui Chopin
nu este doar o suprapunere peste linia melodică, ci are o adevărată putere
expresivă, importanţa acordată acesteia, reieşind foarte bine din notările sale
minuţioase din scriitura muzicală. După cum s-a transmis de la cei care l-au
ascultat pe Chopin cântând, compozitorul executa aproape tot timpul
ornamentaţiile cu pedala de surdină sau în pp, iar notele de final nu le rărea
niciodată. Nuanţele sale sonore "oscilau cu o artă infinită în jurul unui
mezzo-forte fundamental".[1]
Ceea ce caracterizează stilul chopinian este tuşeul - care se apropie de
sonorităţile lui Debussy - o ştiinţă a folosirii pedalelor - care combinate crează imagini şi stări
feerice, vaporoase - şi
"rubato-ul" său specific.
Utilizarea pedalei drepte, pe suprafeţe mari, duce interpretările chopeniene
către un adevărat impresionism. Toate aceste tehnici şi caracteristici vor fi
aplicate şi întâlnite în creaţiile compozitorului polonez, inclusiv în
nocturnele sale.
Termenul de
„nocturnă” a fost pentru prima dată folosit pieselor secolului XVIII, şi indica
un ansamblu de lucrări în mişcări diferite, interpretate în mod normal în reuniunile de seară. Forma sa cea mai des
întâlnită este într-o singură mişcare, scrisă de obicei pentru solo de pian şi
compusă în mare parte în secolul XIX. Primele nocturne compuse sub această
denumire au fost date istoriei muzicii de compozitorul irlandez John Field, considerat de mulţi ca fiind
„tatăl” nocturnei romantice; această nocturnă se caracteriza printr-o melodică
foarte cantabilă, acompaniată de acorduri arpegiate asemănătoare chitarei.
Totuşi, cel mai de seamă reprezentant al acestei forme a fost Frederic Chopin.
Nocturnele lui Chopin se constituie din 21 de
piese scurte pentru pian, scrise de compozitor între anii 1827 şi 1846. În
general sunt considerate cele mai reuşite piese scurte pentru un singur
instrument şi ocupă un loc important în repertoriul pianiştilor contemporani.
Cu toate că Chopin nu a inventat „nocturna” ca gen şi formă, el a fost cel care
a popularizat şi a extins dimensiunile ei, bazându-se pe structura dezvoltată
de compozitorul irlandez John Field.
Nocturnele numerotate de la 1 la 18 au fost
publicate pe parcursul vieţii compozitorului, cuplate câte două sau trei, în
ordinea compunerii lor. De fapt, numerele 19 şi 20 au fost scrise prima dată,
înaintea plecării lui Chopin din Polonia, dar au fost publicate postum. Numărul
20 nu a fost intitulat iniţial „nocturnă”, dar fiind publicată cu această
denumire în anul 1870, este în general inclusă în publicaţii şi înregistrări
alături de restul nocturnelor.
Chopin a avut o legătură foarte apropiată de
Field. Pe vremea când Chopin se năştea în 1810, Field era deja un compozitor
consacrat, iar în cele din urmă, tânărul Chopin a devenit un mare admirator a
compozitorului irlandez, fiind influenţat de acesta, atât în modul de a cânta
cât şi în tehnica de compoziţie. Nocturnele lui Chopin au multe similarităţi cu
cele ale lui Field, cele ale compozitorului polonez remarcându-se printr-un
sunet distinct şi unic. Un alt aspect, preluat de la compozitorul irlandez,
este folosirea la mâna dreaptă a unei melodii specifice vocii, aceasta devenind
una dintre cele mai importante, dacă nu, cea mai importantă caracteristică a
nocturnei ca piesă de sine stătătoare. Alături de tema de la mâna dreaptă,
Chopin a continuat să folosească o altă metodă „necesară” acestui gen, aceea de
a cânta acorduri arpegiate la mâna stângă pentru a susţine ritmic „vocalitatea”
melodiei. Prin folosirea extinsă a pedalei, muzica obţine o expresie emoţională
mai mare, conferind lucrării un grad mai ridicat de dramatism. Inspirat fiind
de numeroasele atribute a nocturnei lui Field, Chopin a reuşit să dezvolte
această formă şi gen muzical, adaptând-o stilului său componistic.
În dezvoltările structurii nocturnei, Chopin s-a
inspirat din ariile de operă italiene şi franceze, precum şi din forma de
sonată (compozitorul Franz Liszt, susţinea că nocturnele lui Chopin au fost influenţate de ariile
„bel-canto-ului” lui Vincenzo Bellini). O altă inovaţie adusă de Chopin a fost
folosirea contrapunctului pentru a crea tensiune în nocturne, o metodă ce a dus
la extinderea tonului dramatic şi a atmosferei generale a lucrării. Chopin şi-a
pus amprenta pe acest gen muzical datorită temelor influenţate de opera
italiană, a acestor ritmuri libere, cursive, precum şi a extinderea structurii
în una mult mai complexă, bazată pe linia melodică. Mulţi dintre contemporani
consideră nocturnele de Chopin, o mixtură între forma şi structura lui Field şi
sunetul lui Mozart.
Deşi măsura şi armura variază, nocturnele lui
Chopin sunt de obicei în formă tripartită (A-B-A), având ca şi caracteristică o
atmosferă de melancolie şi o melodică bine definită care este susţinută de un
acompaniament în arpegiatto, sau acorduri frânte, la mâna stângă. Repetiţia
temei principale, se face în general prin adăugarea ornamentelor ( ex. Op.9
Nr.2). Începând cu numerele 7 şi 8, Chopin şi-a publicat nocturnele în perechi
constrastante, deşi, fiecare dintre ele poate oricând să fie prezentată ca o
lucrare de sine stătătoare. Excepţie de la forma tripartită fac lucrările op.9
nr.2 şi op.55 nr.2 (niciuna dintre ele neavând o secţiune contrastantă), op.15
nr. 3 în formă bipartită cu o coda, şi op.37 nr.2 în foma ABABA.
Nocturnele
op.48 sunt un set de două nocturne, compuse de Chopin în 1841 şi publicate în
anul următor – 1842. Sunt singurele din opus 48 şi au fost dedicate lui Laure Duperré. Mai târziu, compozitorul polonez a vândut drepturile
de autor a acestora şi a altor compoziţii, pentru 2000 de fraci. Gustav Barth a
afirmat că nocturnele lui Chopin sunt semne clare ale “progresului”, în
comparaţie cu cele originale ale lui John Field, deşi, îmbunătăţirile au fost
“în mare parte legate de partea de tehnică”. Cu toate acestea, David Dubal
(pianist american şi profesor la Juilliard School în New York), consideră că
piesele sunt “ cel mai apropiate de balade în caracter, iar în structură de miniaturi”.
Una din cele mai importante lucrări ale
compozitorului, nocturna op.48 nr.1 în
do minor (Lento), este o capodoperă de un tragism impresionant, având o
bază muzicală nouă. Solemnitatea austeră şi sumbră este combinată cu o stare de
tensiune aproape insuportabilă. În concepţia sa grandioasă, nocturna în do minor nu rivalizează cu nici una
din celelalte nocturne, lucrarea, fiind compusă în 1841, constată perioada de
înflorire a geniului chopinian. Pentru Kullak, „design-ul şi conţinutul poetic
al acestei nocturne, face din ea cea mai importantă dintre nocturnele compuse
de Chopin; subiectul principal este expresia magistrală a unei dureri
puternice.
Este una dintre cele mai lungi şi dramatice
nocturne şi reprezintă un adevărat jurnal a lui Chopin, de unde se poate deduce
expresia unei dureri severe. Compozitorul polonez a dorit ca măsurile de
început să fie considerate elemente formatoare a bazei tematice. (Ex.1).
Ex.1 Măsurile de început ale nocturnei op.48
nr.1
Nocturna în do minor nr.1 op.48, este în măsura de 4/4 şi are ca
indicaţie de tempo “lento”. Piesa devine
“poco più lento” în măsura 25,
şi cu această indicaţie se face şi trecerea spre secţiunea de mijloc, care este
de fapt un coral cu acorduri
placate şi arpegiate; în măsura 49 , emoţia este augumentată, volumul
sunetului creşte, ajutat şi de repetiţiile trioleţilor şi de octavele care se
duc astfel în accelerando spre Doppio
movimento. Piesa are un total de 77 de măsuri, şi o
formă tripartită care urmează tiparul A-B-A'. Tema se detaşează
de linia basului, iar nocturna se termină într-o atmosferă de lungă
tânguire.
Nocturna în do minor a fost clasificată ca fiind una din cele mai
profunde creaţii din punct de vedere emoţional. Theodor Kullak spunea despre
acestă lucrare că întregul “conţinut face din această piesă una din cele mai
importante pe care le-a compus Chopin; subiectul principal este expresia
artistică a unei dureri puternice”. Câţiva critici muzicali, printre care şi
Charles Willeby şi Frederick Niecks, nu consideră că nocturna în do minor îşi
merită locul şi faima pe care a câştigat-o; deşi James Huneker este de acord cu
părerile celor mai sus menţionaţi, totuşi, el afirmă că nocturna este “cea mai
nobilă dintre toate”. Jim Samson, consideră că nocturna se intensifică “nu prin
ornamentaţie, ci printr-o atmosferă texturală nouă”. Kleczythenski a afirmat că
secţiunea de mijloc “este povestirea unei dureri profunde într-un stil agitat
de recitare; finalul, în opinia lui Samson, este compus într-un “stil feminin”,
articulându-se bătaia finală a grupului metric amfibrahic.
Nocturna în fa diez minor,
op.42 nr.2 este compusă în măsura de 4/4 şi are indicat ca tempo andantino (Fig.2). Fiind o nocturnă subtilă şi
interiorizată, cu o secţiune de mijloc discursivă, apropiată de un recitativ,
este dificil de interpretat. Tema principală este transparentă şi de o lungime
neobşnuită.
Tempo-ul se modifică în più lento în măsura 57 şi revine la tempo-ul iniţial în măsura 101, dintr-un
total de 137 de măsuri.
Piesa nu este atât de pasională ca şi nocturna în do minor, este
interiorizată şi tema principală nu este vizibilă. Totuşi, nu este lipsită de
emoţie; secţiunea de mijloc, più lento
este complet diferită – lucrarea modulează între minor şi major, modificându-şi
şi tempo-ul. Frederick Niecks a afirmat că secţiunea de mijloc “este mult mai
bine realizată” şi conţine “acorduri progresive liniştite”. Chopin a specificat
o dată că secţiunea de mijloc este ca un recitativ şi ar trebui să fie
interpretată ca şi când “un despot comandă, iar ceilalţi cer îndurare”. Nocturna
se încheie cu o coda.
Când au fost publicate pentru prima dată,
nocturnele lui Chopin au fost primite cu reacţii diferite din partea
criticilor, deşi, multe dintre aceste critici nu erau în favoarea lucrărilor.
Totuşi, cu trecerea timpului, mulţi dintre cei care iniţial n-au fost mulţumiţi
de nocturne, şi-au revizuit părerea, acordând scurtelor compoziţii respectul
cuvenit. Cu toate că popularitatea nocturnelor individuale a variat
considerabil de la moartea lui Chopin, ele continuă să ocupe un loc important
în repertoriul pianistic. Compozitori contemporani cu Chopin, dar şi cei care
l-au precedat au fost intluenţaţi de nocturne. Compozitori ca Johannes Brahms
şi Richard Wagner expun tehnici melodice şi stiluri similare muzicii lui
Chopin, iar alţi compozitori, precum Mendelssohn, Schumann şi Liszt, au descris
geniul ce stă în compunerea nocturnelor. Este clar faptul că aceste compoziţii
scurte pentru pian au avut şi au în continuare un impact permanent asupra
muzicii şi stilului componistic din perioada romantică.
Bibliografie:
- Bălan, Th., Principii de pianistică, Editura muzicală a uniunii compozitorilor, Bucureşti, 1965
- Larousse, Dicţionar de mari muzicieni, Editura Univers Enciclopedic, 2000
- Leahu, Al., Maeştrii claviaturii – Eseu asupra literaturii pianistice, Editura Muzicală, Bucureşti, 1976
- Neuhaus, H.G., Despre arta pianistică, Editura muzicală a uniunii compozitorilor, Bucureşti, 1960
- Popa, A., Mâinile care cântă – Un compendiu pianistico-pedagogic-cultural, Editura Vergiliu, Bucureşti, 2004
- Sava, I., Vartolomei, L., Mică enciclopedie muzicală, Editura Aius, Craiova, 1997
- Schonberg, H.C., Vieţile marilor compozitori, Editura Lider, Bucureşti, 2008
- Ştefănescu, I., O istorie a muzicii universale, vol.III, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1998
DEFINING ELEMENTS ON
FREDERIC CHOPIN’S CREATION APPLIED IN
NOCTURNES OP. 48
Ioana-Valentina Horhat
Frederic Chopin (1810-1849) made a great contribution to the art of
piano. His sonority is often compared to that of a wind instrument, or even to
the human voice; it is not an orchestral sonority as it is to other pianists
of Romantic period, but is more appropriate
to human voice - the composer used to ask his students to play the piano
"facilement, facilement "(" easy, easy "). Chopin,
well-known for his inspiration in Polish folk music, was influenced by Italian
music and song; it was Chopin who initiated the so-called “bel-canto” for
piano, a model for pianistic declamation. The melody, strengthened by thirds
and sixths, is a way to highlight the expressive configuration of the piece.
What characterizes the Polish composer is the rich use of chromatism and ornamentation, his chromatism
resembling to that of Spohr in violin music. Chopin's ornamentation is not just
an overlay over the melody, but has a real expressive power, the importance
given to this aspect can be seen in the carefully and meticulously music
notation of the composer. It is known from those who listened Chopin playing,
that the composer almost always run ornamental with soft pedal or in
pianissimo, and that he never made a ritenuto at the end of the notes. His
dynamics "swung around a basic mezzo-forte."[2]
What characterizes Chopin’s style is the touch - which is close to Debussy's
sonorities – the art of using the pedals - which creates dreamy images - and
the specific "rubato". The use of the right pedal on large areas,
leads the interpretation of Chopin’ s works close to a true impressionism. All
these techniques and characteristics will be implemented in the Polish
composer’s works, including in his nocturnes.
The term "Nocturne" was first used to define musical works
in the eighteenth century, and it denotes a series of works in different
movements, usually interpreted on evening meetings. The most common form is a
single movement, usually written for solo piano, and mainly composed in the
nineteenth century. The first nocturnes composed under this name were given to
musical history by the Irish composer John Field, considered by many as the
"father" of romantic nocturne; this piece was characterized by a very
melodic line, accompanied by arpegiato chords similar to guitar. However, the
most prominent representative of this type was Frederic Chopin.
Chopin nocturnes consists of 21 short pieces for piano written by
the composer between 1827 and 1846. Generally, they are considered the most
successful short tracks for a single instrument and occupies an important place
in contemporary piano repertoire. Although Chopin did not invent the „nocturne”
as a genre and form, he was the one who popularized and expanded its size,
based on the structure developed by Irish composer John Field.
Nocturnes
numbered from 1-18 were published during composer's lifetime, coupled by two or
three pieces, in order of their composition. Actually,
numbers 19 and 20 were written first, before Chopin's departure from Poland,
but were published posthumously. Number 20 was not originally called “nocturne”,
but being published with this name in 1870, was included in the publications
and recordings with the rest of the nocturnes.
Chopin had a very close connection to Field. By the time Chopin was born in 1810, Field was already
an established composer; eventually, the young Chopin became a great admirer of
the Irish composer, being influenced by him both in playing and in the
composition technique. Chopin nocturnes
have many similarities with those of Field’s, but the ones of the Polish
composer can be remarked by a distinct and unique sound. Another aspect taken
from Field, is the use of a melody ( close to songs for human voice) at the
right hand, melody which became one of the most important, if not the most
important feature of the nocturne. Along with the theme on the right
hand, Chopin continued to use another method intended for this genre, that of
arpegiate chords to the left-hand. By using
extended pedal, music achieves greater emotional expression, giving the entire
work a dramatic thrill. Inspired by the many attributes of Field’s nocturne,
Chopin was able to develop this form and genre, adjusting it to his style of
composition.
In
developing the structure of the
nocturne, Chopin was inspired by Italian and French works and by the sonata
form. Franz Liszt, stated that Chopin nocturnes
were influenced by Vincenzo Bellini’s "bel-canto". Another innovation
that Chopin brought was the use of counterpoint to create tension in the
nocturne, a method that led to the dramatically extension of the tone and of the general atmosphere of the
work. Chopin put his stamp on this genre because of his melodies inspired by
Italian opera, the free rhythms, and the extension of the work in a more
complex structure, based on melody. Many contemporaries consider Chopin’s
nocturnes a mixture between Mozart and Field’s form, structure and sound.
Although the key and beat can vary, Chopin's nocturnes
usually have tripartite form (ABA), having melancholy as a characteristic
atmosphere, and a clear melody that is supported by an accompaniment with
arpegiatto or broken chords at the left hand. Repetition
of the main theme is generally brought by adding ornaments (for example Op.9
No.2). Starting with numbers 7 and 8, Chopin’s nocturnes will be published in
contrast pairs, although each can be presented as single piece. Only nocturnes
op.9 nr.2 and op.55 nr.2 have a tripartite form, without a contrasting section;
op.15 nr.3 is in bipartite form with a Coda, and op. 37 nr.2 with a form ABABA.
Nocturnes op. 48 are a two set pieces, composed by Chopin
in 1841 and published the following year - 1842. Are
the only ones included in opus 48 and were dedicated to Laure Duperre. Later,
the Polish composer sold their copyrights for 2000 francs. Gustav Barth
said that Chopin's nocturnes are clear signs of "progress" compared
to original works by John Field, although the improvements were "largely
related to the technique. However, David Dubal (American pianist and teacher at
Juilliard School in New York), believes that the pieces are “closed to ballads
in character, and with miniatures in structure.
One of the most important work of the composer, nocturne in
C minor op.48 no.1 (Lento), is a tragic masterpiece with a dramatic impact, and
a new musical structure. The austere solemnity
is combined with an almost unbearable tension. In his grand design, the C minor
nocturne cannot compete with any of the other nocturnal. The work, composed in
1841, establishes the most flourishing period of Chopin’s creation. For Kullak,
“poetic design and content of this nocturne, makes of it one of the most
important nocturne that Chopin has compounded; the main subject of this piece
is the magisterially expression of a great pain.
It is one of the most dramatic and long nocturne, and is a
true journal of Chopin, where it can be deduced the expression of a severe
pain. The Polish composer wanted that the beginning measures of this piece to
be considered forming elements of the thematic base as seen in Ex. 1.
Ex.1 Forming elements of the thematic base
Nocturne in C minor op.48 no.1, is in four quarter measure
and has “Lento” as the indication of the tempo and character. The piece becomes "poco Più lento” from measure 25, this indicating also the transition to a
middle section, which is actually a choral with arpegiatto chords; in measure
49 the emotion grows stronger, the volume of the sound increases, helped by the
repetition of triplets and by octaves that go on “accelerando” to “Doppio
movimento”.The piece has a total of 77 measures, and a tripartite form that
follows the pattern ABA. The theme detaches from the bass line, and the
nocturne ends in a long mourning atmosphere.
Nocturne in C minor was classified as one of the most
emotionally profound creation. Theodor Kullak
said about this work that the whole "content of this piece is one of the
most important composition of Chopin; the focus of it is the artistic
expression of pain." Several music critics, including Charles Frederick
and Willeby Niecks do not consider the nocturne in C minor deserves the place
and fame that has earned; although James Huneker agrees with the views
mentioned above, he says that the nocturne is yet "the noblest of
all." Jim Samson, believes that the
nocturne intensifies "not through
ornamentation, but through the new textural atmosphere. Kleczythenski
stated that the middle section is “a story of a deep pain in an agitated
reciting style; the ending of the nocturne, in Samson opinion, was compound in
a “feminine style”, articulating the final beat of the amfibrahic metric group.
Nocturne in F sharp minor, op.42 no.2 is compounded in four
quarter measure and has indicated as a tempo “Andantino”. (Ex. 2). Being a subtle and
introverted nocturne, it is difficult to be interpreted; it has a discursive
middle section close to a recitative. The main theme is clear and has and
unusual length. The tempo changes in Più lento from measure 57 and returns to
the original tempo in measure 101; the nocturne has a total of 137 measures.
Ex.2 Beginning measures of nocturne op.48
nr.2
The piece is not as passionate as the C minor nocturne, is
introverted and the main theme is not visible. However, it is not voided of
emotion; the middle section - "Più lento” - is completely different – the work modulates
between minor and major, altering the tempo. Frederick Niecks said that “the
middle section is much better compounded” and that it contains “quiet
progressive chords”. Chopin once stated that
middle section is a recitative and should be interpreted as if "a despot
orders, and others ask for mercy." Nocturne ends with a coda.
When they were first published, Chopin’s nocturnes received
different reactions from critics, although many of them were not in favor of
the works. However, over time, many who
initially were not pleased with the nocturnes, reviewed their critical opinion,
giving the short pieces the proper respect. Although the popularity of
individual nocturnes varied considerably since Chopin's death, they continued
to occupy an important place in the repertoire of pianists. Both Chopin’s
contemporary composers and others which followed, were influenced by the Polish
style of composing nocturnes. Composers such as Johannes Brahms and Richard
Wagner exhibit similar melodic styles and techniques close to Chopin’s style,
and other composers, like Mendelssohn, Schumann and Liszt, described the genius
that lies in the composition of the nocturnes. It is clear that these short
compositions for piano had and will have a permanent impact on music and
composition style of the Romantic period.
Bibliography:
- Bălan, Th., Principii de pianistică, Editura muzicală a uniunii compozitorilor, Bucureşti, 1965
- Larousse, Dicţionar de mari muzicieni, Editura Univers Enciclopedic, 2000
- Leahu, Al., Maeştrii claviaturii – Eseu asupra literaturii pianistice, Editura Muzicală, Bucureşti, 1976
- Neuhaus, H.G., Despre arta pianistică, Editura muzicală a uniunii compozitorilor, Bucureşti, 1960
- Popa, A., Mâinile care cântă – Un compendiu pianistico-pedagogic-cultural, Editura Vergiliu, Bucureşti, 2004
- Sava, I., Vartolomei, L., Mică enciclopedie muzicală, Editura Aius, Craiova, 1997
- Schonberg, H.C., Vieţile marilor compozitori, Editura Lider, Bucureşti, 2008
- Ştefănescu, I., O istorie a muzicii universale, vol.III, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1998
- http://en.wikipedia.org/wiki/Nocturne
