Muzică / Music, Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles – Studies
2013.10.01. Marţi / Tuesday
Sesiunea de comunicări științifice a Facultății de Arte - Universitatea din Oradea
Autor / Author: Elena Chircev
Prof.univ. Dr. Academia de muzică ”Gh. Dima” Cluj-Napoca
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-chircev-elena.html
Redactor / Editor: Anca Spătar
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-spatar-anca.html
TRADIŢIE ŞI MODERNITATE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PSALTIC
ROMÂNESC
TRADITION AND
MODERNITY IN ROMANIAN PSALTIC EDUCATION
Keywords and expressions:
copyist,
musical education, Byzantine manuscripts, psalm singer, school, Byzantine
tradition
Cuvinte cheie și expresii:
copist, educație muzicală, manuscrise Bizantine,
cântăreț bisericesc, școală, tradiție Bizantină
Abstract:
A
retrospective view on the musical education within the Romanian territory
points to the impressive contribution Church made towards its establishment.
The research into the Byzantine manuscripts from Romania, conducted during the
last half of the century, revealed new information concerning the musical education
organised by metropolitan churches, bishoprics, monasteries and orthodox
churches. The paper aims at condensing information related to the musical
education patronized by the Orthodox Church, insisting on the most important
schools, on the manuscripts and the old print that have fulfilled the function
of textbooks. There is an emphasis on the role they have had in maintaining the
Byzantine tradition, as well as on the modernity aspects of the same type of
musical education.
*
O
privire retrospectivă asupra educaţiei muzicale din spaţiul românesc
evidenţiază, încă din primul moment, aportul deosebit pe care l-a avut Biserica
în realizarea unei educaţii muzicale specializate. Prea puţin cunoscută în
afara perimetrului cercetărilor de istorie şi paleografie muzicală, datorită
contextului politic din a doua jumătate a secolului trecut, tradiţia muzicală
bizantină a lăsat urme adânci în cultura românească, fiind unul dintre
elementele care a stat la baza culturii şi civilizaţiei noastre. Fără a ignora
rolul altor confesiuni, ne vom opri în rândurile următoare doar asupra
acesteia, care ne este mai familiară datorită preocupărilor în domeniul
paleografiei bizantine. Încercăm să subliniem câteva aspecte care dovedesc că
sintagma „tradiţie şi contemporaneitate” – propusă de Facultatea de Muzică din
Oradea – este perfect aplicabilă învăţământului psaltic românesc, permanent
racordat la realităţile contemporane şi totodată păstrător al valorilor
tradiţionale bizantine.
De-a
lungul întregii perioade medievale, mitropoliile, episcopiile, mănăstirile şi
bisericile ortodoxe au fost, în acelaşi timp, şi centre de cultură muzicală, cu
şcoli tot mai bine organizate, care aveau rolul de a pregăti slujitorii
bisericeşti – citeţi, cântăreţi, diaconi şi preoţi. Aşadar, într-o primă etapă,
învăţământul (în particular cel muzical) a fost legat de nevoile Bisericii de
a-şi asigura personalul oficiant. Majoritatea lucrărilor referitoare la istoria
învăţământului românesc subliniază această situaţie; la începutul secolului
trecut, Nicolae Iorga afirma: „Pe la 1300, nu era altă şcoală decât a
mănăstirilor şi bisericilor. Călugări aveau nevoie de slujbă, mănăstirile aveau
nevoie necontenit de călugări noi, ţări îi trebuiau vlădici, în bisericile mari
se cereau dascăli cu bun meşteşug de cetire şi cântare (s.n.), Pentru
cetire şi pentru cântare (s.n.) /.../ pentru învăţătura limbii slavone
care era limba bisericească au fost cele dintâi şcoli ale noastre. În aceste
şcoli se începea cu învăţătura pe de rost a rugăciunilor cuprinse în Orologiu sau Ceaslov, venea apoi la rând cartea de cântări pe opt glasuri (s.n.),
aşa-numitul Octoih şi Psaltirea în slavoneşte”[1]. Exemplele pe care le vom
aminti în continuare, într-o succesiune ce respectă cronologia istorică, au
rolul de a argumenta în favoarea afirmaţiilor de mai sus. Totodată, precizăm că
nu intenţionăm să realizăm o prezentare exhaustivă a temei, ci doar să punctăm
momentele cele mai importante ale evoluţiei învăţământului psaltic românesc din
perioada medievală, racordat permanent la transformările survenite de-a lungul
timpului în notaţia şi interpretarea cântării bisericeşti.
Cercetările
întreprinse în ultima jumătate de secol asupra fondului de manuscrise bizantine
din România, ca şi încercările de a contura o istorie a muzicii bisericeşti
ortodoxe, au scos la iveală informaţii importante referitoare la învăţământul
muzical. S-a constatat astfel că existenţa unei relaţii binare, de tip
dascăl-ucenic, pe teritoriul românesc are o mare vechime, fiind atestată în cea
de a doua parte a secolului al IV-lea, în perioada de geneză a poporului român.
Este amintit, în acest sens, Sf. Sava de la Buzău, ucenic al preotului de
origine daco-romană Sansala, afirmaţie susţinută de o scrisoare a Sf. Vasile
cel Mare adresată episcopului Bretanion al Tomisului sau episcopului Asholion
al Tesalonicului, în anul 374[2]. Martirizat în 12 aprilie
372 d.Ch., prin înecare în râul Buzău, Sava este considerat a fi primul
cântăreţ bisericesc atestat documentar, iar relaţia sa cu preotul Sansala, o
confirmare a unei forme empirice de educaţie muzicală, prin îndrumare directă,
individuală[3].
Activitatea
de cântăreţ bisericesc a Sf. Sava de la Buzău a fost aproape contemporană cu
cea a primului creator şi teoretician al muzicii creştine, de origine
daco-romană: episcopul Niceta de Remesiana, care a trăit între 336-414, având
sub jurisdicţie în eparhia sa şi teritorii de la nord de Dunăre. Autor al
cunoscutului imn Te Deum Laudamus[4],
Niceta a elaborat un tratat – intitulat De
psalmodiae bono – ce cuprinde o arie largă de probleme, interesând
deopotrivă istoria literaturii şi cea a teologiei, liturgica, muzicologia, dar
şi istoria pedagogiei, din această perspectivă fiind apreciată ca „una dintre
primele lucrări consacrate educaţiei în general şi celei muzicale, în special”[5]. Actualitatea ideilor
privind educaţia muzicală, formulate de episcopul Niceta, a fost subliniată în
mai multe rânduri muzicologul Vasile Vasile, care conchide: „Multe dintre
ideile exprimate de Niceta de Remesiana se vor regăsi în conceptele pedagogice
europene, ca şi în cele formulate de reprezentanţii pedagogiei muzicale a
veacului al XIX-lea din ţara noastră”.[6]
Chiar
dacă începutul învăţământului muzical este atestat de timpuriu pe teritoriul
românesc (el coincide, de fapt, cu primele forme de organizare a vieţii
religioase), informaţiile referitoare la dezvoltarea sa în primul mileniu
creştin sunt aproape inexistente, fapt explicabil dacă avem în vedere
frământata istorie a acestei perioade. Cu toate acestea, la graniţa dintre
milenii, dovezi importante certifică existenţa unei mănăstiri-şcoală lângă
Arad, la Morisena (azi, Cenad). Datată anterior anului 1020, mănăstirea de la
Morisena era românească şi slujba se oficia în limba greacă. Analiza
vestigiilor acestei mănăstiri l-a determinat pe muzicologul Vasile Tomescu să
aprecieze că acestea constituie „un simbol pentru sinteza în acest spaţiu
românesc a culturii romano-bizantine”[7]. În ceea ce priveşte
şcoala, aceasta era organizată după modelul instituţiilor similare
vest-europene, având local propriu, doi profesori – pentru lectură şi muzică –
şi elevi de provenienţă diversă, printre care sunt semnalaţi (alături de
localnici) teutoni, boemi şi poloni. Folosirea limbii greceşti poate fi
înţeleasă dacă avem în vedere faptul că unul dintre profesorii de la Morisena a
fost Gerardo de Sagredo, descendent din şcoala de la Veneţia, ce era sub
jurisdicţia Bizanţului în acea vreme. Gerardo de Sagredo este autor al lucrării
Deliberatio /.../ supra hymnum trium
puerorum, o încercare de sinteză a teoriilor despre educaţia muzicală.
Organizarea
statelor româneşti şi întemeierea primelor mitropolii autohtone, în secolul al
XIV-lea[8] a contribuit la
dezvoltarea învăţământului, în special a şcolilor mănăstireşti. În cea mai mare
parte, acest învăţământ a păstrat un caracter empiric; se apreciază că
activitatea didactică era concentrată „în jurul învăţării pe cale orală a
cântărilor cuprinse în Octoih şi în
celelalte cărţi de strană, dascălii fiind probabil călugări mai bătrâni de la
mănăstiri sau psalţi de la biserici principale, care luau pe lângă ei ucenici,
şi cu metode simple şi personale îi învăţau cântarea şi rânduiala slujbelor, în
cele mai multe cazuri pe cale orală”[9]. Această formă de învăţare
a cântărilor presupune totuşi „o dezvoltare intelectuală generală a ucenicilor
care folosesc ca manual de bază Octoihul,
conţinând numai textele literare. Instruirea consta în parcurgerea mai multor
etape, ucenicii fiind mai întâi simplii isonari şi peveţi şi aspirând să ajungă
până la rangurile înalte de melurgi,
melozi, psalţi şi protopsalţi şi dascăli. Funcţia didactică apare ca o
recunoaştere supremă a activităţii şi calităţilor cântăreţului”.[10] Totodată, trebuie să
remarcăm existenţa unui plan de învăţământ în fază incipientă, care cuprindea
pe lângă citire şi scriere, rugăciuni, cântare şi cursuri specifice pentru
pregătirea dascălilor şi a preoţilor.
Stabilitatea
politică a secolului următor a favorizat transformări importante în plan
cultural, dar şi o nouă etapă în dezvoltarea învăţământului muzical psaltic:
aceea în care se trece la învăţarea notaţiei muzicale şi alcătuirea unor
manuscrise muzicale pentru nevoile slujbelor religioase, dar care îndeplineau
şi rolul manualelor şcolare de mai târziu. Ne referim desigur, la manuscrise
realizate de copişti români, pentru că în fondurile documentare româneşti se
păstrează şi manuscrise anterioare secolului al XV-lea, dar acestea au fost
aduse în Ţările Române din diferite centre monastice ortodoxe.
Primele
manuscrise redactate de români pentru români (care s-au păstrat până în zilele
noastre) au fost redactate în Moldova, la mănăstirea Putna, fondată de
domnitorul Ştefan cel Mare, care a pus o dată cu piatra de temelie a
aşezământului monastic bazele uneia dintre cele mai importante şcoli muzicale
aparţinând tradiţiei bizantine: Şcoala muzicală de la Putna. Cu această
sintagmă, încetăţenită de câteva decenii în muzicologia românească, este numită
şcoala care a funcţionat la prima ctitorie a domnitorului moldovean.
Activitatea neîntreruptă, timp de un secol, desfăşurată la parametrii care au
recomandat-o în perimetrul ortodox ca o instituţie de formare la un înalt nivel
a cântăreţilor şi copiştilor de muzică bisericească, a atras atenţia
specialiştilor occidentali, în special datorită manuscriselor muzicale care
ne-au parvenit de acolo[11]. Întemeiată în anul 1466
(anul începerii construcţiei, cel al târnosirii fiind 1470), mănăstirea s-a
dezvoltat necontenit, iar muzica a ocupat, de la început, un loc aparte în
preocupările călugărilor mănăstirii. Aşa se face că la Putna s-au afirmat
copişti de manuscrise muzicale, dar şi creatori români de cântări bisericeşti,
ale căror creaţii figurează în aceste codice alături de cele ale unor cunoscuţi
compozitori bizantini. Toate aspectele acestei prodigioase activităţi sunt
ilustrate de cele 12 manuscrise care provin de la Putna şi au ajuns până în
zilele noastre, precum şi de informaţii păstrate în documente ale vremii. Se
detaşează clar din aceste surse personalitatea lui Evstatie Protopsaltul
Mănăstirii, autor a peste 180 de compoziţii, de la care s-au păstrat două
manuscrise autografe (datate 1511 şi 1515) şi care a inserat în scrierile sale
87 de criptograme, cu 108 combinaţii criptografice, realizate cu şapte
alfabete. Slavista Anne Penington îl considera pe Evstatie „una dintre cele mai
remarcabile figuri din viaţa culturală a Moldovei timpului său”[12]. Existenţa unei asemenea
personalităţi şi-a pus, în mod cert, amprenta asupra calităţii învăţământului
muzical, recomandând şcoala al cărei renume a depăşit graniţele Moldovei.
O
scrisoare trimisă de Alexandru Lăpuşnenau în 6 iunie 1558, comunităţii ortodoxe
din Lvov este mărturia calităţii învăţământului din Moldova şi prestanţei
acestuia în epocă. „Trimiteţi-ne, de asemenea, patru cântăreţi tineri şi buni
şi noi îi vom învăţa cântarea grecească şi sârbească (adică slavonă). După ce
vor învăţa îi vom trimite la voi (înapoi); trebuie numai să aibă glas bun;
ne-au fost, de asemenea, trimişi la învăţătură şi cântăreţi din Przemysl”[13]. Mesajul concis conţine
suficiente informaţii pentru a puncta caracteristicile şcolii la mijlocul
secolului al XVI-lea şi a atesta valoarea pregătirii asigurate în acest tip de
şcoli, chiar dacă nu s-a putut stabili despre care dintre şcoli este vorba în
acest document (Iaşi, Suceava sau Putna).
Tot
la sfârşitul secolului al XV-lea, este atestă cea mai veche şcoală românească
de pe teritoriul actual al ţării noastre, cea de pe lângă Biserica Sf. Nicolae
din Şcheii Braşovului[14], care datează din 1495
(sau chiar mai devreme). Documentele păstrate consemnează numele generaţiilor
succesive de dascăli şi confirmă învăţarea muzicii la Braşov, şcoala fiind
frecventată de tineri din toată Transilvania, dar şi din ţara Românească şi
bucurându-se de un mare prestigiu şi cea mai lungă existenţă neîntreuptă –
peste două secole şi jumătate.
Centrele
în care funcţionau aşa numitele „şcoli de psaltichie” au fost tot mai
numeroase. Le-am amintit doar pe cele două datorită longevităţii şi
prestigiului de care s-au bucurat. Este important să observăm că începând cu
secolul al XV-lea, în şcolile mănăstireşti de la Bistriţa (Neamţ), Câmpulung
Muscel, Cozia, Curtea de Argeş, Govora, Neamţ, Tismana, Târgovişte etc.
procesul de învăţământ începe să aibă un caracter tot mai organizat, fiind
căutate metode şi mijloace care să contribuie la îmbunătăţirea pregătirii şi
favorizare însuşirii notaţiei muzicale neumatice, a sistemului modal şi
vastului repertoriu liturgic. „Documentele ne arată că pe vremea lui Ştefan cel
Mare psalţii cântau de pe cărţi de muzică religioasă numite – mai târziu – Psaltichii, fapt ce dovedeşte că în acea
epocă s-a făcut trecerea de la predarea muzicii pe cale orală, la predarea de
pe note şi în acord cu noţiunile teoretice”[15]. Documentele la care face
referire reputatul bizantinolog Sebastian Barbu-Bucur sunt manuscrisele
muzicale ce conţin scurte introduceri teoretice numite „propedii, „gramatici”,
„enhiridii”, „teoreticoane”.
Cele
peste 250 de manuscrise muzicale bizantine din bibliotecile româneşti conţin 58
de propedii, cea mai veche cunoscută fiind cea redactată de Evstatie în
manuscrisul său din 1511, iar prima propedie cu textul în limba română datează
din epoca brâncovenească, aflându-se în manuscrisul lui Filothei sin Agăi
Jipei, Psaltichie rumanească, din
1713.
În
mod obişnuit, propedia conţine o enumerare a categoriilor de neume şi forma
grafică a fiecărei, menţiuni despre ehurile bizantine şi ftorale şi scurte
exerciţii pentru învăţarea intervalelor, redate prin combinaţii de semne,
conţinutul sumar fiind completat de tradiţia orală, care continua să deţină un
rol important în însuşirea stilului specific de cântare şi a repertoriului.
Unele propedii mai cuprind reprezentările grafice ale relaţiilor existente
între ehurile bizantine, apechematele ehurilor şi exerciţii de paralaghie
(solfegiere).
Deşi
sumare, propediile medievale cuprind aşadar un material didactic ce trebuie
luat în seamă; ne atrag atenţia, alături de exemplele muzicale, schemele
grafice şi formulele de acordaj. Reprezentările grafice ale relaţiilor existente
între ehurile bizantine sunt realizate în formă de cerc sau copac, fiind
numite: „roata glasurilor” şi „Schimbările glasurilor în chipul copacului”;
acestea s-au perpetuat până în pragul secolului al XIX-lea.
Încadrarea
modurilor bizantine într-o schemă cuprinzătoare aparţine lui Ioannes
Koukouzeles, marele reformator al muzicii bizantine din secolul al XIV-lea.
Koukouzeles numeşte schema sa „Marele cerc al roţii muzicale” şi redă cu
ajutorul acesteia raportul dintre cele patru glasuri autentice şi cele patru
plagale. Manuscrisele bizantine reproduc în diferite variante această schemă;
un exemplu îl reprezintă „roata glasurilor” din Ms. gr. 867, fol 594r,
de la B.A.R., o reprezentare complexă, cu multe elemente, apropiată de
reprezentarea lui Koukouzeles. Există însă şi variante mai simple, cu un sigur
cerc, pe care sunt reprezentate doar cheile glasurilor sau altele mai elaborate
care conţin silabele mnemotehnice specifice, semne diastematice sau scurte
formule melodice, denumirile greceşti ale ehurilor etc. Manuscrisele bizantine
reproduc în diferite variante această schemă, iar numeroasele „roţi” existente
în manuscrisele româneşti[16] sunt o dovadă a alinierii
învăţământului medieval românesc la practicile educative ale vremii.
Învăţarea
ehurilor bizantine presupune însuşirea unui bogat inventar de formule melodice,
specifice fiecărui mod. Pentru a readuce în memoria celui care cânta în strană
atmosfera modală specifică, erau intonate aşa-numitele apechemate, adică scurte
formule de acordaj. Pentru fiecare eh, existau una sau două asemenea formule,
asociate cu silabe mnemotehnice individualizate pe ehuri: ananeanes (eh I), neanes
(eh II), nana (eh III), aghia (eh IV) etc. Le regăsim şi în
primul manuscris psaltic românesc, Filothei numindu-le „glăsuirile după
fiştecare glas” (fol 69v-70v).
Prezenţa
acestor mijloace didactice, a exerciţiilor pentru învăţarea neumelor sau a
celor pentru învăţarea mărturiilor, atrage atenţia şi asupra metodelor
didactice folosite, exerciţiul, conversaţia şi demonstraţia fiind, în mod sigur
predominante. Aceste începuturi de carte didactică se situează la acelaşi nivel
cu cele cunoscute în centrele importante ale culturii bizantine şi denotă
nivelul ridicat al pregătirii din şcolile româneşti. Mărturii din diferite
perioade atestă calităţile deosebite ale cântăreţilor din bisericile româneşti.
De exemplu, Patriarhul Ieremia al Constantinopolului, menţiona la curtea lui
Mircea Ciobanu (1559-1567) „un iscusit dascăl de cântări şi cântăreţi foarte
buni”[17]. Paul de Alep, care l-a
însoţit în secolul al XVII-lea pe Patriarhul Macarie într-o călătorie în Ţările
Române, a apreciat în însemnările sale valoarea şcolii de psaltichie, în limba
greacă şi română, din Târgovişte (1653). Macarie Ieromonahul relatează în
prefaţa Irmologhionului său o
întâmplare secolul al XVIII-lea: „În zilele prefericitului întru pomenire,
dascălul Şărban Protopsaltul (elev al lui Filothei, n.n.), viind cel mai
desăvârşit şi cel mai vestit dascăl al vremii aceea dintre greci, Anastasie
Rapsaniotul, cu socoteală să-şi găsească norocul şi să rămâie în ţara noastră,
când au văzut desăvârşirea meşteşugului şi au auzit prea dulcea şi fireasca
glăsuire a lui Şărban, a lui Constandin şi a celorlalţi dascăli din neamul
nostru, s-au înspăimântat şi singur judecându-se că nu iaste trebuincios,
nearătându-se în multe zile, s-au întors şi au murit în ţara lui”[18].
Acelaşi
nivel este păstrat şi în secolul al XIX-lea, când apar primele cărţi tipărite
de muzică psaltică, de aceea putem spune că nu întâmplător, primele tipărituri
de acest fel din lume, au fost editate la Bucureşti, în 1820; sunt cele două
cărţi editate de Petru Efesiul: Neon
Anastasimatarion şi Neon Doxastarion.
În
1823, este editată prima carte de teoria muzicii (psaltice), în limba română.
Se numeşte „Theoriticon” şi a fost tipărită la Viena, autorul fiind Macarie
Ieromonahul[19].
Cartea marchează o nouă etapă în învăţământul psaltic, fiind o lucrare de sine
stătătoare, un adevărat manual, structurat în capitole ce abordează în mod
gradat învăţarea notaţiei şi însuşirea noţiunilor teoretice. Exerciţiile din
partea finală, precum şi tabelele cuprinzătoare şi sugestive care ilustrează
caracteristicile fiecărui mod în parte (mijloace moderne de învăţământ în
epocă) atestă existenţa unui învăţământ modern la început de secol XIX. Un
învăţământ în continuu progres căci, după mai bine de două decenii, va fi
înlocuit de lucrarea lui Anton Pann – Bazul
teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică (1845) – carte realizată sub forma dialogului
catehetic. Ca şi volumul editat de Ieromonahului Macarie, cartea se bazează pe
surse bibliografice greceşti. Manualul se remarcă prin explicaţiile mult mai
clare, favorizate şi de îmbogăţirea vocabularului de specialitate, dar şi prin
numărul mare al exerciţiilor cuprinse în fiecare capitol. Bazul... atrage atenţia şi prin existenţa, în final, a unei
programe defalcate pe trei ani de studiu, fiecare cu trei trimestre, cu
precizarea materialului aferent, teoretic şi practic (repertoriul ce trebuie
parcurs), cu indicaţii metodice privitoare la diferite situaţii de învăţare, de
la selectarea candidaţilor la intrarea în şcoală până la pregătire examenelor
finale. Suntem deja în faţa unui învăţământ specializat, în care muzica are un
rol foarte mare. Cele două cărţi teoretice au stat la baza tuturor manualelor
elaborate în următoarele decenii, până la începutul secolului al XX-lea când
Ion Popescu-Pasărea a redactat o nouă lucrare teoretică – Principii de muzică bisericească orientală[20].
Alături de manualele teoretice, cei doi psalţi au contribuit, de fapt, la
modernizarea învăţământului psaltic prin întreaga lor activitate. Totodată,
prin traducerea repertoriului liturgic în limba română, au imprimat un caracter
specific românesc cântării de strană.
O
importantă observaţie se mai impune după această enumerare a principalelor
manuale folosite în învăţământul psaltic românesc. Pregătirea muzicală
realizată în şcolile bisericeşti şi mănăstireşti a urmat totdeauna două
coordonate: tradiţia scrisă şi cea orală. În afara cunoştinţelor dobândite pe
baza manuscriselor de cântări bisericeşti, apoi a cărţilor tipărite, folosite
deopotrivă la strană şi în sala de clasă, instruirea a fost în permanenţă
dublată de ceea ce ucenicul îşi însuşea prin relaţia directă cu dascălul, pe
care îl asculta şi încerca să îl imite în cântare, conservând astfel trăsături
stilistice ale unei şcoli sau centru monahal. Importanţa acestei relaţii a fost
consemnată în perioada medievală într-o creaţie care a circulat în manuscrisele
muzicale cu titlul „A lui Hrisafi către ucenici”. Este un tropar (o strofă) a
cărei melodie se încadrează în parametri bizantini şi are următorul text: „Cel
ce va să înveţe Musichia şi cătră toţ să fie lăudat, trebuiaşte-i multă
răbdare, trebuiaşte-i multe zile, Cinste cătră dascălul şi daruri mari. Atunce
va învăţa şi desăvârşit să va face”[21]. Avem documente pentru a
urmări această relaţie între dascăl-ucenic, de-a lungul mai multor generaţii,
pentru secolele XVIII – XX. Astfel, cântarea românească de tradiţie bizantină,
practicată la începutul secolului al XVIII-lea, la Mitropolia Ţării Româneşti
s-a transmis de la Filothei Jipa, prin ucenicul său – Şărban – şi apoi prin
ucenicul acestuia – Constandin – până la Macarie Ieromonahul (elev al acestuia
din urmă). Graţie acestei relaţii, Canonul
Stâlpărilor (Floriilor), „românit” de Filothei a fost transcris în notaţia
folosită de la începutul secolului al XIX-lea şi este cântat şi astăzi în
stranele bisericilor româneşti. O relaţie similară, cu aceeaşi influenţă
benefică în privinţa păstrării tradiţiei o putem sesiza pe linia Anton Pann –
Ştefanache Popescu – Ion Popescu-Pasărea, cel care a contribuit hotărâtor, al
începutul secolului al XX-lea la definitivarea procesului de „românire” a
cântării bisericeşti.
În
finalul acestei succinte incursiuni, realizată din perspectiva împletirii
tradiţiei cu elemente ale modernităţii în învăţământul psaltic românesc se
impun câteva concluzii, pe care le punctăm sintetic în paragrafele următoare:
1.
Învăţământul muzical psaltic are o
tradiţie îndelungată în spaţiul românesc, fiind atestat în forme empirice în
primele secole creştine.
2.
Instruirea muzicală a fost timp de
secole patronată de Biserică, aşa cum s-a întâmplat şi în restul Europei.
3.
Există suficiente elemente care
dovedesc existenţa unor şcoli pe teritoriul de astăzi al României, încă de la
începutul primului mileniu; în aceste instituţii muzica era unul dintre cele
mai importante obiecte de studiu, fiind predată de o persoană specializată.
4.
Forma de organizare a şcolilor şi
conţinutul învăţământului se încadrează în tradiţia bizantină, promovată în
Ţările Române şi după căderea Constantinopolului.
5.
Calitatea instruirii muzicale
corespundea nivelului de „modernitate” al epocii şi a impus, adesea, şcolile
din centrele monastice româneşti atenţiei contemporanilor din alte state.
6.
Numeroase personalităţi, care au
activat în diferite etape istorice, au avut o contribuţie importantă la
păstrarea tradiţiei, dar şi la imprimarea unui caracter naţional muzicii
bizantine.
Bibliografie
selectivă
1. Norocel, Epifanie (1986), Pagini
din istoria veche a creştinismului la români, Editura Episcopiei Buzăului,
Buzău;
2. Sebastian Barbu Bucur (1989), Cultura
muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII şi
începutul secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone, Editura
Muzicală, Bucureşti;
3. Posluşnicu, Mihail Gr., (1928), Istoria
musicei la români, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti;
4. Moisescu, Titus (1995), Muzica
bizantină în Evul Mediu românesc, în „Memoriile Comisiei de folclor”, Tomul
VI, 1992, Editura Academiei Române, Bucureşti;
5. Vasile Vasile (1995), Pagini nescrise din istoria pedagogiei şi a
culturii româneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti
[1] Nicolae Iorga, prefaţă la Mihail Gr. Posluşnicu (1928), Istoria musicei la români, Editura „Cartea
Românească”, Bucureşti.
[2] Epifanie Norocel (1986), Pagini din
istoria veche a creştinismului la români, Editura Episcopiei Buzăului,
Buzău, p. 224.
[3] Vasile Vasile (1995), Pagini nescrise
din istoria pedagogiei şi a culturii româneşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, p.33.
[4] Imnul a fost tradus de Martin Luther pentru Biserica protestantă şi se află
încă în uz.
[5] Idem, p. 34.
[6] Idem, p. 36.
[7] Vasile Tomescu, cf. Vasile Vasile, op. cit., p. 34.
[8] Mitropolia Ungrovlahiei (azi, Mitropolia Munteniei şi Dobrogei) a fost
înfiinţată de Patriarhia din Constantinopol în anul 1359, iar cea a Moldovei în
anul 1401.
[9] Sebastian Barbu-Bucur (1989), Cultura
muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII şi
începutul secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone, Editura
Muzicală, Bucureşti, p. 33.
[10] Vasile Vasile, op. cit., p.37.
[11] Renumita slavistă Anne Penington, de la Universitatea din Oxford, a
elaborat şase studii referitoare la manuscrisele de la Putna, publicate în
ediţie bilingvă, la Editura Muzicală, în anul 1985, sub titlul Muzica în Moldova medievală (Secolele XV-
XVI).
[12] Anne Penington (1985), Muzica în
Moldova medievală (Secolele XV- XVI), Bucureşti, Editura Muzicală, p. 100.
În acelaşi volum, p. 140-141, reputata cercetătoare face următoarele aprecieri
referitoare la Evstatie, pornind de la cele două manuscrise autografe: „chiar
şi numai acestea ne pot da o anumită idee de ceea ce fusese omul: un scrib
foarte competent, cu un gust pentru efecte decorative; inventatorul a două
scrieri cifrate şi utilizatorul ingenios al altora; un maestru de cor şi un
cântăreţ de strană; compozitorul unui mare număr de cântări cu texte atât
greceşti, cât şi slavone, care erau interpretate evident la Putna, cel puţin
până pe la mijlocul secolului al XVI-lea”.
[13] Ion Bogdan, Documente privitoare la
istoria românilor, p. 208, cf. Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p. 28.
[14] Şcoala este atestată pe baza unei petiţii din anul 1761, înaintată de
braşoveni împărătesei Maria Tereza, în care se menţionează că: „de când s-a
zidit Sf. beserică şi şcoala sunt 266 de ani”, Cf. Andrei Bârseanu, apud
Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p, 35.
[15] Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p.64.
[16] În manuscrisele din Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, au fost
semnalate 23 de scheme tip roată, de arhid. dr. Sebastian Barbu-Bucur, în 21 de
manuscrise.
[17] Vasile Vasile, op. cit., p. 68.
[18] Vasile Vasile, op. cit., p. 68.
[19] În 1829, Tudorache Burada tipărea o primă
încercare de lucrare cu teoria muzicii occidentale, apoi în 1846, Ioan Andrei
Wachmann a tipărit Principuri generale de
muzică europenească modernă, un manual pentru Colegiul Naţional Sf. Sava.
[20] Ion Popescu-Pasărea (1942), Principii
de muzică bisericească orientală, Tipografia cărţilor bisericeşti,
Bucureşti.
[21] Am preluat titlul şi traducerea textului din manuscrisul românesc nr. 61 de
la BAR, publicat de Sebastian Barbu-Bucur în vol. II, Anastasimatar, al lucrării Filothei
sin Agăi Jipei „Psaltichia rumanească”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984,
p. 118.
