ANUL / YEAR I / NR. 1 / 2011. 04.-06.
Articol / Article nr. 70.
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies / 16.
2011.04.11. Luni / Monday
Deceniu Muzical Universitar
Autor / Author: Damian Vulpe
Prof.univ. Dr. Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Muzică
Redactor / Editor: Carmen Vasile
Conf.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Muzică
Învăţământul muzical timişorean cu şcolile lui
http://almanah-euterpe.blogspot.com/2011/04/invatamantul-muzical-timisorean-primele.html
Cu toate că în oraşul Timişoara exista o intensă viaţă muzicală încă din mijlocul secolului al 18-lea, aceasta era legată în special de Catedrala Catolică (Dom) şi muzicienii care activau aici, precum şi de trupa de teatru german care a preluat în repertoriul ei, începând cu Siengspiel-uri, treptat, tot mai multe spectacole de operă ce aveau trecere la public. E adevărat că muzicienii, orchestranţi şi dirijori au avut totdeauna în vedere asigurarea cadrelor pentru formaţiile lor; ei creşteau schimbul de mâine – dar aceasta se făcea prin ore răzleţe, prin elevi particulari. Un învăţământ muzical organizat, o şcoală pentru educarea şi creşterea viitorilor orchestranţi, corişti şi solişti a intrat în atenţia timişorenilor abia înspre mijlocul secolului al XIX-lea.
Încercări de constituire a unui învăţământ muzical constant sub denumirea chiar de şcoală existau din anul 1840 când, pianistul Kunz Serafim din Budapesta, împreună cu violonistul Michael Joborsky au făcut prima încercare, de care avem cunoştinţă. În anul 1843 Josef Kieninger se străduieşte pentru deschiderea unei şcoli particulare în care să se predea canto, pian, instrumente de suflat, precum şi chitară – un proiect de anvergură se pare.
Dar, ca şi în alte părţi ale Europei, abia apariţia societăţilor muzicale a făcut posibilă crearea unei şcoli de muzică în afara celor legate de cult sau seniorii. Aşa şi la Timişoara, odată cu înjghebarea primei societăţi muzicale „Temeswarer Musikverein” (Reuniunea muzicală timişoreană) – în 1845 – problema formării unei şcoli de muzică a devenit actuală. Şi în anul ce a urmat au fost puse bazele ei, pornind cursurile de la 6 iunie 1846 cu 40 de elevi care plăteau o taxă lunară şi angajând ca dascăl, se pare, pe Vincenz Maschek pentru pian şi compoziţie (?), precum personalităţile marcante din viaţa muzicală timişoreană, Michael Jaborsky pentru vioară şi Friederich Heim pentru studiul cântului. Anii revoluţiei 1848-1849, desigur au pus sub tăcere frumoasa iniţiativă, care este reluată în 1858, parcă cu mai mult zel. Preluând studiul cântului, Anton Burger, extinde sfera de activitate şi asupra formării coriştilor, iar directorul Moritz Pfeiffer, cu cei 77 elevi la cânt şi 20 la vioară, prelungeşte existenţa şcolii, ce-i drept, însă, doar până în 1860 sau 1862, când se desfiinţează reuniunea.
Dar apar alte societăţi muzicale – corale ca „Liedertafel” în 1856, o formaţie bărbătească condusă de Friedrich Heim şi „Männergesangverein” (Reuniunea de cânt bărbătească) în 1962 sub conducerea lui Ludwig Kleer, legate fiecare cu o şcoală de cânt, ultima rezistând până în anul 1869.
Crearea „Societăţii filarmonice” din toamna anului 1871 deschide noi perspective pentru viaţa muzicală timişoreană. Baza, desigur o forma cântarea corală asigurată de doi maeştrii în domeniu, Heinrich Weidt şi Wilhelm Speer. Nu a trecut nici un an de la înfiinţarea acestei societăţi şi o nouă şcoală de muzică prinde contur pentru a asigura educarea membrilor ei şi a tineretului care trebuia atras în activităţile muzicale. La înfiinţarea acesteia în 1972 un aport, pe lângă cei doi dirijori, l-a avut şi Martin Novacek, iar, pe lângă cânt şi vioară, pianul ocupă acum un loc deosebit. Astfel, Societatea Filarmonică îşi asumă un rol important, nu numai în promovarea culturii muzicale în general, ci şi a celei corale, în special, dar şi a impulsionării unui învăţământ muzical în oraşul de pe Bega. Numai datorită strădaniilor convergente ale multiplelor preocupări ale societăţii a făcut posibilă prezentarea cu forţe proprii a marilor lucrări vocal-simfonice de la oratoriul Creaţiunea de Josef Haydn, până la oratoriile Paulus de Felix Mendelsshon-Bartholdy sau Paradis şi Peri de Robert Schumann (ultimul dirijat de Karl Gassner).
Dar societăţile muzicale corale, îndeosebi, sunt tot mai multe în oraşul nostru, precum şi dorinţa de a cânta, de a face muzică este tot mai arzătoare şi, în acelaşi timp necesitatea de a se instrui în ale sunetelor devine mai mult ca o dorinţă. Şcolile care se înjghebau pe lângă aceste societăţi erau şi ele tot mai numeroase ca şi iniţiativele particulare individuale, dar majoritatea lor aveau o durată a activităţii limitată, şi aici ar trebui amintite, desigur iniţiativa din 1848 a lui Josef Mathieu, organist şi învăţător în cartierul Fabric, apoi, mai târziu Robert Smicheus deschide o şcoală proprie în 1861-1862 exclusiv pentru studiul pianului, dar nu trebuie omise nici încercările lui Franz S. Wilhar, care a avut mai mult succes în această direcţie la Karlovăţ, în Croaţia sau Leopold Kajetan. În ultimul deceniu al secolului trecut iniţiativele aparţin lui Hoes János, în 1893, lui Eduard Lowenherz, în 1899, sau cea lui Harry Schreyer care-şi intitulează pretenţios şcoala: Academia de muzică, reunind o mulţime de dascăli printre care pe Karl Gassner (Teorie), Johann Oswald (pian), Josif Pinazze (vioară), Josef Muttermüller (cello), Irma Seiwarth (zimbal), Hermine Siebert (canto) ca şi Margit Rottkay, Kamilla Reiner, Ida Basch, Árpád László (pian), dar care a rezistat doar un an.
Doar marele animator al vieţii muzicale timişorene, pianistul, dirijorul şi compozitorul Rudolf Karrasz (1840-1912) a reuşit să menţină aproape 3 decenii – deci perioada cea mai lungă dintre toate încercările de până atunci – şcoala intitulată: Konservatorium, Elementar und Hochshule für Klavier, Violine, Gesang (Chor und Solo), Harfe, Flote, Orgel, Theorie und Kompositionslehre, Oper und Operette, poate cea mai solidă piatră de temelie a viitorului Conservator timişorean.
Bazele Conservatorului comunal
Din primii ani ai secolului XX, problema creării unei şcoli de muzică, a unui conservator la Timişoara devine tot mai stringentă. Răsfoind presa vremii putem observa cum această problemă apărea tot mai frecvent şi anume, cerinţa unui învăţământ muzical organizat, capabil să pregătească instrumentişti şi vocalişti de ţinută profesională care să-şi aducă aportul cuvenit la dezvoltarea vieţii muzicale a oraşului. Anul 1906 a reprezentat un pas hotărâtor în această direcţie.
La propunerea pianistului şi compozitorului Julius Major, venit din Budapesta, Consiliul Primăriei oraşului aprobă, la 30 octombrie 1906, subvenţionarea unei şcoli de muzică, asigurând iluminatul şi încălzirea a două săli repartizate la Şcoala primară (Bürgerschule) de pe strada Carol Telbisz (azi clădirea Facultăţii de Chimie industrială a Politehnicii), precum şi 2000 de coroane, reprezentând taxele de şcolarizare pentru 10 elevi săraci, cum se menţiona în articolul „În sfârşit va fi o şcoală de muzică în Timişoara” din ziarul Temesvári hírlap (24 X 1906). Instrumentele necesare urmau să fie asigurate de fabricile de instrumente din Budapesta, fără nici un fel de pretenţii materiale în primul an.
Astfel s-au pus bazele mult râvnitului Conservator al oraşului care urma să înceapă cursurile la 1 ianuarie 1907, cu 5 profesori şi 38 de elevi la pian, vioară şi cânt. La 23 XII 1906 sunt astfel angajaţi de către directorul provizoriu Julius Major profesorii: Karl Gassner (pian), Josef Pianezze (vioară), Pécsi Károly (vioară), William Reiser şi Anton Gokler.
Din dorinţa de integrare cât mai rapidă în viaţa artistică a oraşului, cadrele didactice susţin un concert la numai trei zile după angajarea lor, la 26 XII 1906. Programul lor a cuprins două creaţii: o simfonie şi o simfonie concertantă ale lui J. Major, acesta executând şi partea solistică, dovedind că eminentul pedagog este, în acelaşi timp şi un virtuos al pianului. În partea a doua a fost interpretat concertul de vioară a lui C. Saint-Saëns cu Pécsi Károly ca solist. Orchestra era cea a Garnizoanei 29 cu dirijorul Victor Heller la pupitru. Acesta era doar începutul, desigur, deoarece, în decursul anilor, susţinerea unor concerte sau recitaluri de către cadrele didactice devine o constantă până în zilele noastre.
În anul următor, consiliul oraşului, prin ordinul nr. 15757/290/907, acordă şcolii bugetul propriu de 21.270 coroane anual şi stabileşte conducerea şcolii de către un comitet, numind ca director provizoriu pe Julius Major. Al doilea an şcolar a început la 2 X 1907 cu un număr sporit de elevi (154) şi a debutat de asemenea cu un concert al cadrelor didactice, unii dintre ei prezentându-şi lucrările proprii (Meditaţie de R. Karrasz şi Duet de J. Major). Numărul crescând al elevilor solicită desigur aducerea de noi cadre didactice competente care să se alăture celor care au demarat activitatea. Ei sunt: Rudolf Karrasz (pian), Béla Tomm (vioară), Hun Irma (pian), Augustin Urban şi viitorul director, care va conduce destinul şcolii până după primul război mondial, dirijorul şi compozitorul Guido von Pogatschnigg (1908-1922).
Anul şcolar 1909/10 a fost poate cel mai benefic pentru tânăra şcoală. Pe de o parte s-a primit clădirea fostei Mănăstiri franciscane în care a funcţionat Liceul Piarist, iar pe de altă parte s-a fixat un plan de învăţământ, conceput după cel al Academiei de Muzică din Budapesta, structurat în 3 etape (în total 10 ani de studiu).
La 25 aprilie 1910, la şedinţa ordinară a Consiliului oraşului, directorul şcolii a prezentat proiectul regulamentului de organizare internă precum şi cel al planului de învăţământ, documente ce se doreau să stea la baza activităţii Şcolii de muzică a oraşului liber regesc Timişoara. Discutat în acest cadru, el a fost trimis spre aprobarea Ministerului Afacerilor Interne al Ungariei, deoarece Timişoara, în acei ani, făcea parte din statul respectiv. Printr-un consilier ministerial, împuternicit al ministrului, este exprimat acordul cu privire la conţinutul acestuia şi este trimis şcolii de la data de 1 X 1910 cu numărul de înregistrare 140305 ca document oficial. El cuprinde 58 file şi este structurat în trei capitole, după cum urmează:
Cap. I – Organele de conducere ale şcolii
Cap. II – Structura şcolii şi planul de învăţământ
Cap. III – Regulamentul de ordine internă
Din acest document ne putem bine da seama despre ce se cerea şi ce era posibil de realizat în acest aşezământ şcolar. Reies clar atribuţiile directorului, normele didactice (18 ore şi indemnizaţia de conducere 4 % - directorul, 24 ore profesorul de vioară, 21 cel de pian), cine poate ocupa posturile de profesor titulari (numai cei cu studii superioare) şi cele de profesori suplinitori (nu trebuiau să aibă studii superioare). Structurarea învăţământului în 3 cicluri, inferior (4 ani), mediu (4 ani) şi superior (2 ani), obligativitatea frecventării şi a cursurilor de Teoria muzicii, Istoria muzicii, Estetică şi Ansamblu coral, facultative erau numai prezenţele la Limba şi literatura maghiară, Limba străină şi Religie. Numărul anilor de studiu corespunzător fiecărui ciclu era diferenţiat după instrument. Dacă la pian şi vioară era 4-4-2, cum am arătat, la canto nu exista ciclu inferior, dar cunoştinţele teoretice necesare urmării cursurilor erau obligatorii, la fel ca la disciplinele pian sau vioară. Ciclul mediu avea trei ani iar cel superior doar unul. Compoziţia se studia numai în ciclul mediu şi superior, contrabasul şi instrumentele de suflat se studiau numai în ciclul inferior şi mediu cu 3 ani de studiu fiecare.
În cadrul şcolii au funcţionat atunci 8 cadre de specialitate principală, şi anume: pian, vioară, violoncel, canto, compoziţie, orgă, contrabas, instrumente de suflat din lemn şi de alamă, ţambal şi alte instrumente. Iar, în continuare, un spaţiu amplu este destinat programei analitice pe specialităţi, pretenţioasă pentru perioada respectivă, dar similară instituţiilor de atunci.
În anii care au urmat, şi chiar în cei din timpul primului război mondial, numărul elevilor este în creştere. Dacă în anul 1911-1912 era 236 (o cifră considerabilă dacă ne gândim cum s-a început), numărul elevilor creşte treptat, ajungând, în anul 1918-1919, poate cea mai mare cifră de şcolarizare din întreaga activitate a şcolii, a conservatorului timişorean. Corespunzător, trebuia să crească şi numărul cadrelor didactice care a fost completat treptat cu: Josef Poyssl (pian), Béla Barwig (canto) şi Kathe Auspitz (pian) în 1911, Betty Lueff-Poatschnigg (pian) şi Maria Karrasz (pian) în 1912, Heinrich Stroke (pian) şi Johann Hoos (vioară) în 1913, Elena Dorosulic (pian), Anna Csondor (pian) şi Lila Hermann-Stumpfoll (pian) în 1915, Béla Tolnai (pian), Karl Mathes (pian), Emeric Wessely (pian), Maria Sauer (pian), Ludovica Schwenk (pian) în 1917 şi Ştefania Laday (pian), Izabela Paller (pian), Eugenia Martinovici (pian) şi Nicolae Munteanu (violoncel) în 1918. Foarte mulţi elevi erau, desigur, la pian.
Conservatorul timişorean în perioada interbelică
Dacă preocupările pentru un învăţământ muzical în Timişoara au dat primele roade prin şcolile de pe lângă societăţile muzicale, cu deosebire în domeniul muzicii corale, începutul de secol XX va prilejui punerea bazelor Conservatorului Comunal, iar după realizarea unirii, după sfârşitul primului război mondial să se ajungă la împlinirea, la afirmarea şi în impunerea acestuia. Banatul şi metropola sa Timişoara, după realizarea visului de veacuri, doar prin cânt destăinuită total, au trăit acum un adevărat reviriment cultural în care au impulsionat, desigur şi impunerea spiritului românesc şi afirmarea muzicii româneşti, atât în creaţie cât şi în viaţa concertistică şi nu în ultimul rând în şcoală prin dascăli ce şi-au asumat educarea în acest domeniu.
Dacă şcolile muzicale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au avut o amprentă germană în cea mai mare parte, şi asta se poate vedea din structura, organizarea, scopul şi chiar etnia corpului profesoral, după 1900 amprenta maghiară se face simţită tot mai mult şi e destul să amintim aici că Planul de învăţământ şi programa din 1910 a Şcolii de muzică subvenţionată de primărie, viitorul conservator a fost realizat după modelul Academiei de Muzică din Budapesta şi, desigur, aprobat de Ministerul din capitala (maghiară) de atunci. Abia după 1920 elementul românesc se va impune printr-o serie de cadre didactice, unele venite de dincolo de Carpaţi dar şi de pe meleagurile Banatului.
De fapt, muzica uneşte, apropie oamenii şi netezeşte drumul spre înţelegere, spre comuniune, spre fraternitate. În primul anuar al şcolii, publicat în 1907, găsim următoarele: „caracterizând bunele intenţii de fraternizare” – cum a spus Sabin V. Drăgoi cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de existenţă – „prin artă între naţionalităţile statului maghiar: Chemarea şcolii este să maghiarizeze şi să unească totodată naţionalităţile pentru care muzica este un bun mijloc”. De fapt, în anuarele şcolii, care au apărut cu mici excepţii, statisticile elevilor s-au făcut şi după naţionalitate (români, germani, maghiari, sârbi, izraeliţi – evrei) şi după confesiuni (ortodox, greco-catolic, romano-catolic, evanghelic, reformat, mozaic) şi desigur după instrumente, secţii, ani de studiu şi ciclu.
După iniţiatorul şcolii muzicale timişorene, Julius Mayor, numit director provizoriu în fruntea unui comitet de conducere – care pendula – naveta de la Budapesta, din 1908 direcţiunea viitorului conservator a revenit pianistului, dirijorului de cor şi compozitorului Guido von Pogatschnigg, care va rămâne în această funcţie până în 1922 şi aceasta, desigur, datorită capacităţii sale deosebite şi a meritelor sale în formarea şi evoluţia acestei şcoli. El va deţine catedra de pian ca profesor definitiv până în anul 1928, continuat fiind de Betty Lueff Pogatshnigg, care, din 1912 până în 1942 a predat şi pianul la acest conservator.
Cu toate greutăţile războiului şi a tulburărilor prilejuite de noile împărţiri teritoriale în anul 1919-20 conservatorul are 768 de elevi înscrişi, desigur cifra cea mai mare de şcolarizare dintre care doar 37 români, dar numărul lor creşte repede, în anul următor, când va fi de 48, apoi 80 iar din 1922-23 să ajungă la 186 (cifră maximă se pare).
În anul şcolar 1922-23 direcţiunea Conservatorului a fost încredinţată violoncelistului Nicolae Papazoglu şi tot în acelaşi an vine ca profesor de vioară Maximilian Costin, căruia i se încredinţează direcţiunea în anul şcolar următor, ca apoi, în urma plecării sale la Târgu Mureş, unde preia direcţiunea conservatorului local de la 1 decembrie 1925, să fie adus ca director Sabin V. Drăgoi, de a cărui nume se va lega întreaga dezvoltare ulterioară.
Baza cadrelor didactice a reprezentat-o, în primul rând, vechea gardă alcătuită în afară de Guido şi Betty Pogatschnigg deja amintiţi, de: Josif Pianezze (vioară), cadru didactic fondator (1906), care va activa până în 1926, ajungând la limită de vârstă a fost pensionat la 1 mai şi înlocuit cu Alexandru Garabet (1926-27). Dintre vechii profesori trebuie să fie amintit pe loc e cinste violonistul Béla Tomm care rămâne legat de conservator 30 de ani (1907-37). El a concertat deseori dar pentru muzică de cameră avea o abnegaţie deosebită. În 1919 creează un cvartet alcătuit din colegi din cadrul conservatorului cu care abordează un repertoriu deosebit de bogat, de la Arensky până la Leo Weiner, trecând prin toată literatura clasică şi romantică. La catedra de vioară a activat în primii ani Johann Hoos (1913-1923) iar directorul Maximilian Costin (1922-25), în scurta perioadă cât a stat la Timişoara, iar dintre elementele angajate se remarcă Etilia (Adelaida) Iancoviciu (1923-46), originară din Buziaş. Şi tot un bănăţean a fost Mihail Munteanu (din Ciclova-Montană) care, din 1925 până în 1946, va fi legat de această instituţie.
În politica lui Drăgoi de a atrage oameni valoroşi pentru conservatorul a cărui destin l-a cârmuit din 1925 alegerea lui Eugen Cuteanu a fost, desigur, benefică. El va preda vioara din 1929 până la desfiinţarea şcolii în 1946. Nu putem ocoli numele lui Josef Brandeis, Bănăţean, născut la Ciacova din 1920 până în 1945 legat de predarea viorii şi a violei la această şcoală. Sub îndrumarea sa s-au format o seamă de discipoli care au dus mai departe seriozitatea şi meticulozitatea dascălului lor. Ca lista de profesori de vioară să fie cât mai completă, îl amintim şi pe Ludwig Farago (1926-41).
Desigur, catedra de pian a fost cea mai numeroasă, şi cea mai solicitată. Chiar demararea conservatorului o atestă. Dintre cele 5 cadre didactice 3 erau pentru pian, directorul Iulius Mayor, Karl Gassnen şi Rudolf Karrasz. Dar dintre cei a căror activitate se va continua şi în perioada interbelică trebuie, în primul rând amintiţi: Guido von Pogatschnigg (1908-28), Irma Hun (1908-30), care şi-au făcut un renume în această direcţie şi, desigur şi Josef Poyssl (1911-23), Betty Lueff Pogarschnigg (1912-42), Elena Dorosulic (1915-23), Lila Hermann-Stumpfoll (1915-35), Béla Tolnai (1917-41), Karl Mathes (1917-21), Emeric Wesely (1917-23), Maria Sauer (1917-21), Ştefania Laday (1918-22), Isabella Paller (1918-23), Eugenia Martinovici (1918-23) care au contribuit mai mult sau mai puţin la prestigiul şcolii, după puterile fiecăruia. Dintre aceştia se disting Betty Pogatshingg şi Bélla Tolnai care au cuprins aproape toată perioada de care ne ocupăm.
În anul de directorat al violoncelistului Nicolae Papazoglu, la catedra de pian a fost luată ca profesoară suplinitoare şi tânăra Alma Cornea. Ea va preda la această şcoală până la desfiinţarea ei, în 1946, cu mici întreruperi în care tânăra pianistă caută să se perfecţioneze prin studii la Conservatorul din Cluj şi apoi la cel din Viena.
În anul următor (1923) catedra de pian va fi completată cu Olga Vancea (1923-25) şi Olga Moldovan (1923-46), timişoreancă după naştere (1889). Din 1925 şi până în 1941 un moldovean născut la Dorohoi în 1882 – Emil Miahil se va dăruii educării bănăţenilor în cântatul la Klavier. Dar lista profesorilor de pian se completează pe an ce trece: Elena Dragoescu născută în 1885 la Oraviţa vine în 1926 şi va preda până în 1941, Marioara sau Maria Popovici, născută în 1894 la Braşov vine în 1931 şi va preda până în 1946, iar Elvira Tabacu, născută în 1905 în comuna Cruşiga (Yugoslavia) vine în 1935 să completeze această listă rămânând şi ea până la desfiinţarea, sau mai bine zis la transformarea conservatorului Comunal – Municipal în cel de Stat.
Dintre cadrele didactice pentru celelalte instrumente trebuie să amintim, pentru violoncel pe Béla Tomm (violonistul – conducătorul cvartetului care îi va purta numele) din 1907 până în 1937, Nicolae Munteanu din 1918 până în 1921, desigur directorul Nicolae Papazoglu în anul 1922-23 şi apoi Doro Gorianţ, care a predat şi contrabasul, muzică de cameră, a condus chiar şi orchestra Conservatorului şi a avut în custodie şi biblioteca. În 1937 el va fi înlocuit de violoncelistul Alexandru Boroş la clasa acestui instrument.
Clasa de canto a fost deţinută din 1911-24 de Béla Borvig urmat fiind de Elena Schronck (1925-41) şi Silvia Humiţa (născută Secoşan în 1904 la Kubin, Yugoslavia) din 1934 până la încheierea activităţii şcolii. E interesant de observat că numărul elevilor la această clasă este destul de mic, de aceea şi numărul redus de profesori, dacă ne gândim că la sfârşit de secol XIX, orele de canto erau mult mai solicitate, fapt care a determinat şi crearea şcolilor de muzică de pe lângă societăţile muzicale care aproape toate erau societăţi corale.
Numărul elevilor crescând şi la această secţie (canto), ajungând în anul 1933/34 chiar la 28, a determinat direcţiunea să creeze cel de al doilea post ocupat, cum am văzut, de Silvia Humiţa, apreciată profesoară şi de cei mai vârstnici dintre noi.
Instrumentele de suflat şi-au făcut intrarea cu adevărat abia în anul 1923, ce-i drept cam târziu, dar cei care studiau acest instrument le-au învăţat de obicei în armată, în cadrul muzicilor militare preocupate de educarea şi creşterea instrumentiştilor pentru fanfarele diferitelor regimente. Tineri talentaţi erau racolaţi ca şi copii de trupă şi erau instruiţi cu deosebită seriozitate. Exemple se pot da destule.
Nu au fost angajaţi profesori pentru fiecare instrument cum am presupune astăzi, ci doar pentru grupe de instrumente, astfel: Carol (Karl) Schankula pentru instrumente de suflat de lemn (flaut, oboi, clarinet, fagot), şi Thadeus Dippert pentru suflătorii de alamă (corn, trompetă, trombon, tubă). Primul, născut în 1885 la Traunau, judeţul Arad, a deţinut catedra până în 1944 şi cel de al doilea, născut în 1896 la Pietroasa (judeţul Severin, pe atunci) până în 1941, ambii fiind din părţile sud-vestice ale ţării, localnici, bănăţeni, deci.
Numărul elevilor a depins, desigur, şi de valoarea cadrelor didactice, de prestigiul pe care l-au avut acestea în oraş şi de dorinţa de a se instrui în tainele muzicii. S-a pornit modest cu cifra de 38 de elevi în primul an al existenţei şcolii, dar cifra a crescut repede, ajungând în anul 1919-20 la 768, poate cifra maximă din întreaga activitate, dar ea reprezenta, după statisticile parcurse, totalul de înscrişi în acel an şi nu cifra reală a celor care au frecventat şi au promovat dar, totuşi, diferenţele sunt minime. În anii interbelici cifra oscila între 386 în 1928-29 cea mai scăzută, singura sub 400 şi 585 din anul 1923-24, apoi se stabileşte între 450-550 până la începutul celui de al doilea război mondial.
În statisticile din anuarele conservatorului, editate, cu mici excepţii (1915-16 şi 1923-24) elevii sunt prezentaţi după naţionalitate, cum am mai arătat, după sex şi după confesiuni, pe de o parte şi, bineînţeles, după instrumente (pian, vioară, violoncel, contrabas, instrumente de suflat, împreună la început, compoziţie, canto) şi numărul lor total. Apoi urma situaţia generală a elevilor. Promoţia cu nota eminent, foarte bine, bine, suficient, repetenţi cu nota insuficient, respinşi de la examen, absenţi de la examen, retraşi în cursul anului şi totalul.
În anul 1931-32 de exemplu, se adaugă şi elevii scutiţi de frecvenţă pe semestrul I sau II şi elevii particulari. Aceştia din urmă se prezentau la examen doar în urma aprobării Consiliului comunal, conform regulamentului în vigoare, cum se precizează în anuare.
Anuarele cuprindeau şi listele tuturor elevilor înscrişi, cu specificare ciclului (elementar sau secundar), anul de studiu şi profesorul al cărei clasă o frecventa. Privind listele acestea ne atrag atenţia unele nume cunoscute care, prin activitatea ulterioară, s-au evidenţiat intrând în circuitul valoric al muzicienilor noştii ca: Mircea Popa – pian, Vadim Şumski – compoziţie în 1925-26, Constantin Bugeanu – armonie principală, Ion Crişan, Iosif Skarpa din nou Mircea Popa – contrapunct şi Constantin Bugeanu – pian, precum George Pavel, Corneliu Meres, Cruzcu Carol, Burlean Cornel, Corneliu Şuboni, Matei Schork – vioară 1931-32, Ritter (Duma) Margareta – pian, Kapitonovici Alfons – violoncel, Mircea Mihai – flaut, ca nume noi în anul următor; dar lista poate fi continuată.
În anii 1920-40 structura Conservatorului de Muzică din Timişoara, instituţie comunală depinde de Consiliul acestui municipiu – cum se specifică expres, era structurat în 3 secţii:
I. Secţia armonie şi compoziţie: 5 ani
Anul I Armonie studiu principal. Curs obligatoriu: Pianul;
Anul II Armonie studiu principal. Curs obligatoriu: Pianul;
Anul III Contrapunct simplu, Elementele formelor muzicale, Instrumentaţie pentru cvintet şi cvintet de coarde. Cursuri obligatorii Pianul şi Istoria muzicii;
Anul IV Contrapunct dublu şi imitaţia, Formele muzicale până la rondo, Instrumentarea pentru orchestră mică. Cursuri obligatorii Pianul şi Istoria muzicii;
Anul V fuga, Formele muzicale mari şi ciclice, Analiză, Instrumentarea pentru orchestră mare. Cursuri obligatorii: Pianul şi Estetica.
II. Secţia instrumentelor:
1. Pian, 2. Violină, 3. Violoncel – 7 ani, 4. Contrabas, 5. Flaut, 6. Oboi, 7. Clarinet, 8. Fagot, 9. Trompetă, 10. Trombon – 6 ani. În 1931 apare şi Corn.
Condiţia de admitere fiind absolvirea cursului elementar 4 ani pian, 5 ani vioară (se va modifica ulterior în doar 4 ani) iar la celelalte instrumente 2 ani sau cu examen de admitere şi absolvenţa a cel puţin 4 clase primare.
Elevii secţiilor instrumentale erau obligaţi să frecventeze şi să dea examen la cursurile auxiliare după cum urmează:
Anul I Teorie-solfegiu, Pian;
Anul II Dictat muzical şi solfegii, Pian;
Anul III Armonie, Pian;
Anul IV Modulaţia, Teoria şi analiza formelor, Pian;
Anul V Istoria muzicii, Teoria instrumentelor, Pian;
Anul VI Istoria muzicii, Estetică, Pian;
Anul VII Muzică de cameră, Orchestră;
Şi se mai specifică faptul că elevii calificaţi de profesorii respectivi, vor fi obligaţi, de la orice an să frecventeze la muzica de cameră şi orchestră.
III. Secţia canto: 5 ani
Condiţiile de admitere: exterior plăcut şi potrivit pentru scenă, cunoştinţa noţiunilor elementare ale muzicii, voce frumoasă, absolventă a cel puţin 6 clase secundare.
Pe lângă studiul principal, elevii vor frecventa următoarele cursuri auxiliare, prestând şi examen:
Anul I Teorie-solfegiu, Pian;
Anul II Dictat muzical, Solfegiu, Pian;
Anul III Armonie, Istoria muzicii, Pian;
Anul IV Modulaţia, Teoria şi analiza formelor, Istoria muzicii, Pian;
Anul V Istoria muzicii, Estetică, Pian;
Ulterior, în anul V, se va face numai pian. Este interesant de observat importanţa acordată pianului, justificată pe deplin deoarece cântăreţii, în pregătirea lor sunt legaţi de acest instrument şi nevoiţi să se descurce şi pentru un acompaniament.
Cursurile Conservatorului erau de două feluri, unul pregătitor, cel de al doilea, denumit elementar, care pregătea elevii pentru cursul propriu-zis, cum reiese clar când e vorba de secţia a II-a instrumentală la care se cerea 4 ani pentru coarde şi 2 ani pentru suflători, absolviţi înainte. La acest curs elementar s-au primit elevi de la 7 ani până la maximum 12 ani, elevii însă nu primeau certificate. Abia după aceea se puteau înscrie la cursul „de conservator”, la cursul superior.
Taxele erau în funcţie de instrument şi trebuiau să se plătească anticipat pe an de studiu. Se percepeau în 1932 - 900 lei pentru cursul pregătitor la pian şi vioară iar la cel superior la aceleaşi instrumente 1200 lei. La canto 1000 lei, la violoncel doar 500 lei ca şi la compoziţie, fugă, contrapunct, iar la contrabas 400 lei sau îţi luai obligaţia de a cânta în orchestra oraşului ce te absolvea de această taxă chiar. Scutirile se aprobau în numărul restrâns şi se retrăgeau de la cei care nu promovau anul.
Examenele se dădeau numai în iunie, la care, dacă corespundea programei, se puteau prezenta şi elevi particulari ce plăteau o taxă de 1240 lei dar numai cu aprobarea Consiliului municipal. Pentru absolvenţi se cerea totuşi cel puţin frecventarea ultimului an şi participarea şi la obiectele auxiliare, altfel nu se obţinea diploma.
Amânarea examenelor nu se admitea, dar cei care nu au terminat materialul pentru absolvirea anului respectiv puteau, la propunerea profesorului şi aprobarea direcţiei, să mai facă un an în aceeaşi clasă, dar nu mai mult. Dacă însă un elev a terminat materia (programa) până la 1 ianuarie i se admitea cu formele şi taxele de rigoare să facă doi ani într-unul, dar nicidecum câte 2 ani în doi ani consecutivi.
Notele erau de a 1-10 cu specificare semnificaţiei 1-2 – foarte rău, 3 – rău, 4-5 – insuficient, 6 – suficient, 7 – bine, 8-9 – foarte bine, 10 eminent – ce nu ar fi rău să fie preluat şi de noi, ca să ne ferim de acea ploaie de 10 care, de fapt acoperă nota 8, 9 sau 10 de fapt.
Nu toate activităţile conservatorului erau apreciate întotdeauna, astfel Emil Grădinariu, şeful serviciului cultural al Municipiului Timişoara, care, asistând la examene şi-a format o părere valabilă şi astăzi, dacă ne gândim la ce se petrece în multe şcoli de muzică, mai ales la clasele mici. E vorba de admiterea unor elevi netalentaţi împinşi de ambiţia proprie sau a părinţilor să facă muzică, cu care dascălii se chinuiesc numai „producând ore de cumplite torturi, atât pentru elevi cât, mai ales pentru bietul profesor”. Şi tot el precizează „Dacă scopul urmărit de fiecare conservator din lume este acelaşi, de ce oare la Timişoara o năvală a tuturor antitalentelor”.
Emil Grădinariu propune însă şi un lucru ce ni se pare deosebit, înfiinţarea unei catedre de artă dramatică pentru însuşirea „unei dicţii şi pronunţare românească impecabilă” şi pentru acei care se pregătesc pentru retorică şi speră ca aceasta să se înfiinţeze în 1926 „când va începe o eră nouă, eră de avânt a conservatorului nostru”.
Ce-i drept, arta dramatică şi-a făcut intrarea abia în 1945, odată cu crearea Conservatorului de Stat de Muzică şi Artă dramatică, transformat ulterior în Institutul de Artă.
Şi concertele şi audiţiile elevilor conservatorului au stat din totdeauna în atenţia profesorilor şi a conducerii şcolii. Ele se desfăşurau acum în Sala Conservatorului (Str. Ungureanu nr. 1) sau în cea a Cercului Militaro-Civil (Casa Armatei de azi) ieşite azi din circuitul concertistic nejustificat se pare. Programele lor consemnate în anuare sau în presă ni s-au păstrat, de unde putem să ne dăm seama de nivelul abordării unui repertoriu deosebit de vast şi multilateral. Pe lângă elevi (studenţi cum sunt denumiţi câteodată) au apărut şi cadre didactice, fapt care contribuie desigur la prestigiul artistic al manifestărilor.
În paralel cu manifestările muzicale profesorii Conservatorului au susţinut o activitate de educaţie muzicală, atât prin conferinţe, lucrări de specialitate publicate cât şi prin articole de critică muzicală apărute în ziarele vremii.
Astfel, Alma Cornea – Ionescu publică la Editura Moravetz lucrarea Pianul – Arta şi maeştrii lui şi tot ea scrie articole ca: Din nevoile învăţământului muzical particular în Curierul Muzical nr. 6 / 1932 şi nr. 17 / 1933, Organizarea învăţământului muzical din România 1938, Editura Moravetz, Anul muzical la Timişoara în Fruncea I / 1939. Dar ziarele aduceau şi alte informaţii.
Şi, ca orice instituţie, şi Conservatorul timişorean, a avut un Regulament intern şi de disciplină făcut public şi prin anuarele apărute. Între anii 1920-46 este acelaşi şi începe cu Îndatoririle elevilor, urmează Ordinea internă şi Reguli de disciplină, multe din indicaţiile şi prevederile de atunci ar fi valabile şi astăzi.
De la conservatoare la şcoala medie de muzică
Conservatorul particular de muzică al Municipiului Timişoara, cum era denumit conservatorul comunal încă din ultimii ani ai deceniului trei îşi continuă activitatea şi în timpul războiului. În 1940 chiar se angajează noi cadre didactice în persoana Gabrielei Dobrozensky pentru pian. Eugen Ellbogen pentru vioară, Georg Bruckler pentru instrument de suflat din alamă şi Richard Oschanitzhy tot pentru pian. Ei vor forma nucleul secţiei germane a Conservatorului, cum reiese din referatul înaintat spre aprobare ministerului de către primarul Hans Jung. Secţia va dăinui până la sfârşitul războiului, după care aproape toate cadrele vor rămâne mai departe în cadrul învăţământului muzical timişorean.
Dar dascăli noi, în această perioadă, sunt şi Zeno Vancea pentru Teoria muzicii şi Compoziţie, precum şi Mihai Mircea, un discipol al conservatorului local, pentru instrumentele de suflat din lemn. Bănăţean de origine, Zeno Vancea, născut la Bocşa – Vasiovei, cu studii la Lugoj, Cluj şi Viena, vine din Târgu Mureş, unde a fost profesor şi chiar director la Conservatorul Municipal local, pentru a contribui câţiva ani la ridicarea prestigiului şi a şcolii muzicale timişorene.
Dar, în anii 1940-45, pe lângă conservatorul local, în urma Dictatului de la Viena, la Timişoara vine în refugiu Academia de muzică şi artă dramatică din Cluj. Astfel, aproape 5 ani, cele două şcoli merg în paralel, influenţându-se şi stimulându-se reciproc, schimbând unele cadre didactice şi colaborând în diferite manifestări concertistice benefice dezvoltării climatului muzical timişorean.
Chiar dacă funcţionau în clădiri diferite, multe dintre activităţile desfăşurare în acei ani erau comune, mai ales că, conservatorul timişorean avea şi o sală de concerte. Diferită a rămas doar subvenţionarea, care, pentru şcoala timişoreană era suportată de primărie iar pentru cea clujeană de către stat. Fuzionarea lor totuşi nu a avut loc, doar absorbirea unor cadre şi aceasta a fost reciprocă. Un astfel de caz a fost Sabin V. Drăgoi, care, din 1925 conducea destinul Conservatorului timişorean dar în 1943 trece la început ca profesor de Armonie, Contrapunct şi Compoziţie la Conservatorul Clujean, la Timişoara lăsând direcţiunea colegului său Vasile Ijac, profesor din 1936 de Teorie şi Armonie, care va conduce destinul şcolii până în 1945-46, practic până la sfârşitul acestei şcoli.
Timişoara a găzduit în aceşti ani, de fapt, şi Conservatorul din Cernăuţi, refugiat şi el, în oraşul de pe Bega, în 1944, cu un grup de profesori, doar, mai puţin instrumentele şi celelalte care şi-au pierdut urma pe lungul drum al căutării unui locuşor. Bombardamentul trenului ia fost fatal.
Nu putem să încheiem perioada războiului fără să amintim că în această perioadă, cei drept nu chiar la Timişoara, dar în Banat, la Făget, a fost refugiat şi Conservatorul din Iaşi, încât putem spune că pe meleagurile noastre funcţionau mai mult sau mai puţin atunci patru şcoli superioare de muzică.
După reîntoarcerea Academiei de muzică la Cluj, în 1945, problema creării unui Conservator de Stat la Timişoara s-a pus cu deosebită ardoare. Multe cadre didactice îşi exprimau dorinţa de a rămâne în oraşul de pe Bega, constatând climatul favorabil care s-a creat cum şi cei care studiau, mulţi erau legaţi de aceste meleaguri.
Şi, astfel, în toamna anului 1945, se ţin cursuri sub tutela clujeană, practic deschizându-se porţile Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Timişoara, ca instituţie de învăţământ superior, de stat, alături de medicină, ca primele facultăţi ce erau preconizate de a forma Universitatea de Vest, creată scriptic prin decretul regal de constituire.
Dintr-o adresă către Minister (culturii Naţionale şi al Cultelor, Direcţiunea Învăţământului superior), înregistrată la 16 octombrie 1946, cităm: „Domnule Ministru, Privind începerea cursurilor în învăţământul superior... Conservatorul nostru din Timişoara, care funcţionează împreună cu cel Municipal, fuzionat în urma recentelor aprobări... Conservatorul Municipal cu peste 200 de elevi, şi-a început cursurile, urmând ca profesorii şi elevii să treacă la cel de Stat”. Astfel, după un an de mers în paralel a celor două Conservatoare, cel Municipal şi cel de Stat, fuzionează în 1946 din toate punctele de vedere, cadre, inventar etc., rămânând ca ultimul să preia formarea cadrelor muzicale.
„Conservatorul nostru de Stat, cu un număr relativ redus de studenţi şi elevi, urmează să lichidăm anul şcolar precedent, început [practic] în aprilie 1946 şi să începem în continuare la 1 decembrie 1946”.
Semnează Tit Tarnavschi, directorul delegat al noului Conservator de Stat de muzică şi Artă dramatică din Timişoara, venit împreună cu grupul de cadre didactice din Cernăuţiul Bucovinei. În ianuarie 29 al anului ce urma 1947 se comunică prin intermediul unui proces verbal pe care l-am avut la îndemână „... numirea prin Decret Regal al noului Director al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Timişoara, în persoana domnului profesor Ion Ţiculescu”, tot bucovinean.
Cei câţiva ani prezenţi la Timişoara a Academiei de muzică şi a Operei Române din Cluj au fost, se parte, deosebit de stimulatori în râvna localnicilor de a crea ceva asemănător. Astfel, imediat după plecarea celor două, având un teren pregătit, se porneşte serios în alcătuirea unor instituţii muzicale. Prima reuşită a fost Conservatorul de Stat din toamna lui 1945, primăvara lui 1946 practic, apoi Opera Română în toamna anului 1946 iar în aprilie 1947 a fost momentul împlinirii totale. La 27 aprilie a anului 1947 deci, Timişoara sărbătoreşte această realizare, această împlinire pe plan muzical al strădaniilor de ani şi ani. Şi aici nu trebuie să lipsească şi recent înfiinţata, prin decret semnat de Regele Mihai I, orchestra Filarmonicii „Banatul”.
Astfel, această zi a început cu un concert simfonic dirijat de profesorul George Pavel, la prânz a avut loc deschiderea festivă a mult râvnitului conservator, ambele instituţii sub direcţia lui Ion Ţiculescu, iar în orele târzii ale după amiezii Opera Română şi-a prezentat primul spectacol cu Aida de G. Verdi; o adevărată sărbătoare muzicală la care aproape tot oraşul a luat parte, iar pentru muzicieni a încolţit realizarea visului de decenii.
Între anii 1949-50 acelaşi conservator a funcţionat sub titulatura Institut de Artă, avându-l ca rector pe Sabin V. Drăgoi şi ca decan pentru partea muzicală pe Vasile Ijac. Dar raţiuni de Stat, influenţa răsăriteană după care s-au introdus tipul şcolilor medii tehnice, pentru a da oraşului Timişoara în cea mai lesne forma un astfel de aşezământ şcolar s-a trecut la desfiinţarea institutului – deci a şcolii muzicale superioare timişorene. Câţiva profesori, cu Sabin Drăgoi în frunte, au fost numiţi în funcţii mai mari, îndeosebi în capitală şi, astfel, Timişoara a rămas pentru anii care urmează doar cu o Şcoală medie de muzică.
Şcoala medie sau Liceul de muzică
În şirul şcolilor muzicale timişorene, ce au conturat şi au dat substanţă aspiraţiilor de peste un secol ale locuitorilor oraşului spre o educaţie, o formare, spre înnobilarea prin muzică a spiritului lor se înscrie cu majuscule, desigur, Liceul de Muzică. Existenţa în timp a acestuia de peste 50 de ani îl situează şi din punct de vedere al longevităţii în prim plan, chiar dacă titulatura şi structura lui, cu sau fără alăturarea coregrafiei sau al artelor plastice este diferită în decursul anilor.
S-a pornit în condiţii deosebit de bune, dacă ne gândim că şcoala a moştenit practic un conservator. În 1950 Institutul de Artă, Conservatorul timişorean, sub direcţia lui Sabin V. Drăgoi fiind subit curmat, poate chiar pentru a crea acest fel de şcoală fără probleme în oraşul nostru, lăsând la o parte plecarea câtorva cadre cu sus numitul în capitală pentru a prelua funcţii mult mai înalte – Ministerul Învăţământului a purces, după modelul sovietic, la crearea şcolilor medii tehnice printre care şi cea timişoreană.
Preluând clădirea de pe str. Ungureanu nr. 1 (fosta mănăstire a franciscanilor), biblioteca, instrumentele, dar şi aproape tot corpul profesoral rămas la Timişoara, Şcoala Medie Tehnică de Muzică, cum se intitula la început – singura continuatoare a Conservatorului, a învăţământului muzical din oraş – a avut cele mai bune condiţii pentru a se impune, şi s-a impus printre cele mai bune din ţară, cum ani de zile ne-au dovedit-o absolvenţii ce, în majoritate au urmat cursurile superioare la Bucureşti, Cluj şi, mai târziu şi la Iaşi.
Schimbându-şi doar titulatura în Şcoala Specială de Muzică (în 1995), Şcoala de Muzică şi Arte plastice (1957), Şcoala Medie de Muzică şi Arte plastice (1961) iar apoi Liceul de Muzică şi Arte plastice (1965), cele două specializări vor merge împreună până în 1990, când fiecare îşi consolidează propriul aşezământ.
În 1968, sub direcţia profesorului Mihai Perian, şcoala obţine o nouă clădire, modernă, spaţioasă, special construită cu o sală de concert unică în acest colţ de ţară şi adoptă numele muzicianului Ion Vidu. Dar pe frontispiciu mai par încă două schimbări: Liceul de Artă „Ion Vidu” în 1977 şi, în fine Liceul de Muzică „Ion Vidu”. Azi poartă titlul de Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu”.
O perioadă avea şi cursuri serale (1977-93) care, însă, nu şi-au dovedit utilitatea ca şi secţia folclorică, care nu poate da randamente în formare în această direcţie la vârsta respectivă. În ultima perioadă însă (din 1990) a început să se înfiripeze din nou (în anii ’50 mai există o asemenea încercare) o secţie legată strâns de muzică – secţia de coregrafie – pusă „în picioare” de maestrul Ştefan Gheorghe. Acum există şi o secţie de actorie.
Cadrele didactice – elementul esenţial în evoluţia, seriozitatea, performanţa şi valabilitatea unei şcoli – au fost cadrul Liceului timişorean de la început, din cele mai bune. Conjunctura a fost de aşa natură că trecerea de la Conservator la Liceu în Timişoara a fost benefică în această privinţă. Un Vasile Ijac, Eugen Cuteanu, Alma Cornea, Ionescu sau Nicolae Ursu erau numai câteva personalităţi, pe lângă care un corp profesoral se putea forma pentru a se impune nu numai pe plan local ci şi pe plan naţional.
Poate lista profesorilor ar trebui întregită, dar nu putem să nu amintim pe Ella Philipp, Iordan Felicia, Magdalena Ursu, Miron Şoarec, Ion Românu, Octavian Varga, Mircea Idvoreanu sau Maria Bodo, ultimii doi ca directori. Enumerarea lor ar trebui completată, dar lăsăm aceasta altor consemnări.
În orice caz, Liceul de Muzică a fost şi trebuie să rămână şcoala care pregăteşte până la faza medie muzicienii de mâine care pot şi trebuie să meargă în continuare a se specializa, a se perfecţiona în învăţământul superior.
Facultatea de muzică (3 ani)
Constatându-se numărul nesatisfăcător de cadre care să predea muzică în şcoala generală, ministerul a trecut la înfiinţarea unor şcoli superioare cu durată de 3 ani, prin care repede să refacă cea ce s-a neglijat ani de zile. Astfel s-au creat Institutele Pedagogic de 3 ani – un fel de colegii – cum s-au numit în oraşele cu tradiţie universitară. Şi Timişoara a beneficiat de un astfel de institut care a cuprins din 1960 o Facultate de Arte plastice iar din 1961 o Facultate de Muzică. După 11 ani se reface, în parte – deoarece secţia instrumentală sau canto nu a fost inclusă – învăţământul muzical superior în metropola banatului.
Începutul, desigur, a fost dificil, dar, într-o perioadă relativ scurtă, începând cu baza materială, instrumentele necesare, formarea unei biblioteci de specialitate şi atragerea unor cadre de valoare a făcut ca facultatea să se impună în viaţa muzicală a oraşului şi în cadrul facultăţilor similare de la Iaşi, Cluj şi Bucureşti, în prima perioadă şi Târgu Mureş şi Braşov în cea de-a doua.
Consolidarea procesului de învăţământ s-a datorat, în primul rând politicii de abordare a cursurilor la fiecare disciplină şi editarea lor în cadrul Universităţii, impusă de profesorul Lucian Surlaşiu – decanul facultăţii. Benefică în acest sens a fost şi înglobarea Institutului Pedagogic de 3 ani şi a Facultăţii de muzică în cadrul Universităţii.
Au văzut lumina tiparului atunci:
cursul de Teoria muzicii (2 vol.) de Prof. Lucian Surlaşiu şi Conf. Dimitrie Emandi;
cursul de Dirijat coral (2 vol.) de Prof. Ion Românu şi Lect. Damian Vulpe;
cursul de Armonie şi cel de Contrapuct (2 vol.) de Lect. Sava Ilin;
cursul de Metodica predării muzicii de Lect. Mihai Perian;
cursul de Istoria muzicii (2 vol.) de Conf. Gheorghe Goian;
cursul de Forme muzicale de acelaşi autor;
cursul de Folclor de Conf. Nicolae Ursu, multiplicat doar după manuscrisul dactilografiat la care se adaugă culegerile de solfegii (3 vol.) şi cele ce au cuprins repertoriul coral (6 vol.)
Dintre cadrele didactice care au mai predat la această facultate, în afara celor amintite mai sus ca autori de cursuri, mai amintim pe conferenţiarii: Matei Schork, Vasile Ijac, Alma Cornea-Ionescu, lectorii Ion Odrobor, Magdalena Ursu, Octavian Nicolaevici, Margareta Duma, Maria Weiser, Rodica Raţiu, Mihai Cure, Suzana Coman Bosica şi asistenţii Doru Murgu, Ovidiu Giulvezan, Felicia Stancovici, Lucia Petroman, Elena Cocora, Olga Buţiu, Herbert Habenicht şi lista lor se poate continua cu cadre asociate.
În relaţiile cu celelalte facultăţi similare şi cu cele 3 conservatoare care existau atunci, Facultatea de muzică din Timişoara s-a remarcat şi prin prestaţia formaţiilor sale: Ansamblul coral şi Orchestra de cameră condusă până în 1969 de Prof. Ion Românu şi continuat de Lect. Damian Vulpe. Iată rezultatele obţinute în decursul anilor în confruntări (concursuri) naţionale din perioada aceea:
La Festivalul Naţional al Artei studenţeşti:
1970 la Iaşi, premiul II cor şi premiul II orchestră (premiul I nu s-a acordat);
1971 la Timişoara, Diplomă, locul I cor;
1972 la Cluj, premiul II cor, premiul I orchestră;
1973 la Cluj, Laureat, locul I orchestră;
1974 la Timişoara, premiul I cor, premiul I orchestră;
1974 locul III la concursul coral televizat Patrium Carmen;
1975 la Craiova, Laureat, locul I orchestră;
1975 la Bucureşti, Laureat, locul I cor;
1976 la Bucureşti, premiul I cor, premiul I orchestră şi titlul de Laureat la Festivalul Naţional al Institutelor de Artă;
1976 punctaj maxim la concursul coral; Drum de glorii
1977 Festivalul naţional Cântarea României, prima ediţie premiul I cor, premiul I orchestră;
1979 Festivalul naţional Cântarea României, ediţia a II-a, premiul I cor, premiul I orchestră;
Şi lista poate s-ar fi continuat dacă, în 1979 Facultatea n-ar fi trebuit să-şi înceteze activitatea, tocmai în momentul în care s-a împlinit din toate punctele de vedere, când prestigiul ei a fost consolidat şi a ajuns la nivelul comparabil cu cele mai pretenţioase institute similare. Nu s-a mai primit cifră de plan (număr de locuri) pentru admiterea de noi studenţi. Şi astfel s-a creat un nou coborâş în sinuoasa linie a învăţământului superior muzical din timişoara, oraş care, de atâtea ori s-a străduit să aibă un conservator, o academie de muzică.
Rezultatele acestei şcoli se pot urmări în ani prin aportul absolvenţilor săi care, nu puţini s-au remarcat în activitatea lor la catedră sau prin contribuţia artistică prestată. Să amintim câţiva: Jean Lupu – dirijor de cor, cu multe imprimări, autor de monografii, inspector şcolar la Bucureşti, Alexandru Stanciu – autor de cărţi şcolare, monografii la slatina, Gelu Stan – dirijor de ansamblu folcloric, redactor la Radio Timişoara, Cornel Murgu – tenor, solist al operei din Viena, Sergiu Ţapuchievici – bas, solist al operei timişorene, Anton Bleiziffer – cercetător la Arhiva de muzică populară (Volksliederarchiv) din Freiburg, sau alţi dascăli în Germania ca Nikolaus Meinhard, Hanelore Slavik sau Adrian Nucă – Barzer, sau au ajuns cadre didactice universitare ca Maria Matei, Mariana şi Francisc Muller, Ovidiu Papană sau Delia Vulpe şi lista lor s-ar putea continua cu zeci de slujitori ai catedrelor de muzică din diferite şcoli sau membrii în ansambluri corale şi instrumentale profesioniste, dirijori de cor sau ansambluri folclorice etc.
Şcoala populară de artă sau şcoala de artă
Fără ca să continue o tradiţie ci, mai degrabă să reia firul şcolilor de muzică de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru care formarea melomanilor era în prim plan, Şcoala populară de artă, ca tip de şcoală a fost creată după reforma învăţământului prin anii 1948-49. S-a vrut iniţial un fel de Conservator pentru masele largi, pentru cei care îndrăgesc muzica fără să se dedice ei în exclusivitate. Şcoala populară de artă din Timişoara s-a format destul de târziu, dacă ne gândim la celelalte oraşe din jur. Şi aceasta, desigur şi din cauza politicii de egalizare şi uniformizare care domina atunci. Timişoara avea un liceu de muzică şi satisfăcea nevoile de educare muzicală, în schimb la Arad, Lugoj sau Reşiţa acestea erau singurele focare ale artei sunetelor.
Şcoala populară de artă Timişoara s-a înfiinţat în anul 1962 şi a fost integrată organic în amplul proces de educaţie permanentă al adulţilor în primul rând. La început chiar nu s-au luat elevi care corespund vârstei elevilor care pot merge la liceul de muzică. În vizor se avea, în primul rând mişcarea artistică de masă, de amatori. Şcoala a debutat cu succes. Din primul an ea a avut 238 de elevi şi 13 cadre didactice sub direcţia lui Liviu Ioan Deatcu. Pe lângă instrumente muzicale de la început s-a pornit şi cu secţia de actorie, regie teatru şi brigăzi artistice, artă cinematografică, arte plastice (grafică, pictură, sculptură, ceramică, sau, din 1981 şi ţesut, cusut, intarsie, tapiţerie, artă fotografică).
Din 1966 se trece la înfiinţarea unor clase sau secţii externe la Jimbolia, Peciul Nou, Săcălaz, Giarmata, Giroc, Bacova, Buziaş, Lovrin, Seceani, Recaş – pentru instrumente de suflat; Recaş, Ciacova, Giarmata pentru acordeon, Ferendia, Izvin, Gătaia, Peciul Nou pentru fanfară şi enumerarea poate continua chiar dacă ne gândim numai la muzică. S-au organizat periodic, mai ales în vacanţele de iarnă şi primăvară ale şcolilor, cursuri pentru instructori de cor, teatru, brigăzi sau păpuşari cu scopul de a întări formaţiile artistice de amatori din judeţ.
În cadrul secţiei de muzică, poate cea mai solicitată catedră, era cea de Canto, tot mai puţin muzica clasică dar, în schimb muzica populară şi uşoară din ce în ce mai multă. Şi se vede şi după dascălii care au predat. La început Marieta Grebenişan (artistă emerită), Adriana Ciucu, Mihai Gligor, Vasile Tătaru, Ioan Jung, Maria Vlădescu de la Opera Română ca şi, mai târziu Georgeta Cârdu pentru romanţe, îndeosebi, sau Doina Sandulovici, apoi să rămână Lucia Mihăiescu care a preluat şi muzica uşoară, şi Delia Musunea şi Ana Pacatiuş pentru muzica populară desigur. Succesele la diferite concursuri sau festivaluri ale elevilor şi absolvenţilor de la canto popular au fost cele mai edificatore pentru munca depusă şi rezultatele obţinute în această ramură a cântului.
La vioară situaţia era oarecum asemănătoare, interesul pentru muzica clasică scade treptat şi, în acelaşi timp creşte cel pentru muzica populară, pentru instruirea în vederea formării capacităţii de a cânta într-o formaţie folclorică. Dintre cei care au predat în decursul anilor se remarcă Emilia Talpeş, la început, şi, îndeosebi Ion Odrobot.
Şi clasa de pian a avut un aflux de elevi în primii ani de existenţă ai şcolii şi până în anii 1990, dar interesul scade treptat. Dintre cei care au predat cu abnegaţie ani de-a rândul amintim pe: Fibia Manole, Enric Neumann, Delia Vulpe, Ileana Petraşcu sau Natalia Liveanu.
Instrumentele de suflat se pare au avut căutare în cadrul formaţiilor de amatori, fie folclorice sau de muzică uşoară şi fanfară încât mereu veneau noi elevi pentru a se instrui în acest domeniu. Cei care asigurau noul potenţial pentru acestea s-u numit Ioan Doţ, Costel Mihăescu, Ion Kalmar sau Petre Tulpan.
Chitara, este instrumentul pentru care interesul este în creştere pe de o parte impulsionat într-o perioadă şi de muzica folk. Milan Luchin dar şi Adina Dimitriu au fost trup şi suflet pentru promovarea cântatului la chitară. Dar, poate cel mai solicitat instrument a fost din totdeauna acordeonul, pentru posibilităţile sale, pentru caracteristicile sale şi, nu în cele din urmă pentru răspândirea lui din ultima vreme. Iosif Hellman a început cu predarea acestuia, urmat de Ioan Fritz, Iacob Ochsenfeld, Iosif Scarpa, Achim Penda până la Laza Cneievici în zilele noastre.
Şi, în fine, clasa de percuţie – deoarece ne ocupăm numai de secţia de muzică, lăsând artele plastice, actoria, coregrafia colegilor din aceste domenii să-şi spună cuvântul – care a demarat sub îndrumarea lui Ion Casapu. Mai târziu, Eugen Gondi vine să pună bazele chiar unei formaţii independente. Azi, Nicolae Untaru pregăteşte elevi în această direcţie. Nu putem încheia capitolul despre această şcoală fără să amintim pe cei care au condus destinul ei după primul director Ioan Liviu Deatcu: Mihai Cure, Costel Mihăiescu, Sava Ilin, Petru Straţi, Horia Făgărăşanu şi Virgil Muscan.etc.
Final sau un nou început
Bazele învăţământului muzical în oraşul Timişoara s-au pus, desigur, prin Şcoala de muzică subvenţionată de primărie încă din 1906. aceasta a avut ca model Academia de Muzică din Budapesta şi avea de la început şi cursul superior de studiu. Adoptând denumirea de Conservator, această şcoală se consolidează în perioada interbelică ca, apoi, în 1945 să devină de stat: Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică sau câţiva ani mai târziu Institutul de Artă. Dar desele schimbări cu repercusiuni şi pe tărâm cultural din ţara noastră au dus, în 1950 la încetarea învăţământului superior, lăsând Timişoarei numai o şcoală medie tehnică cum s-a denumit la început, un Liceu de Muzică creat după model răsăritean.
O revenire la învăţământul muzical superior a fost posibilă abia în 1961, când lipsa profesorilor de muzică din şcoala de cultură generală devenise foarte acută, în cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani care, mai târziu a fost înglobat în universitate s-a creat o Facultate de Muzică, dar numai cu profil didactic, fără să întrunească toate verigile unui conservator. Abia în 1990, după ultimele schimbări în orientarea politico-socială din ţara noastră, refacerea învăţământului muzical era posibilă. Strădania unor muzicieni şi dascăli în domeniu au făcu ca şi învăţământul muzical superior să-şi recapete la Timişoara, Conservatorul să poată sta alături de Bucureşti sau Cluj, oraşe unde continuitatea lui nu a fost întreruptă.
Şi din punct de vedere geografic era necesar ca să nu amintim numai cerinţele institutelor profesioniste, Filarmonicile din această parte a ţării Opera, şcolile şi liceele de specialitate.
Astfel, Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi-a reluat practic activitatea iar, pe lângă specializarea de Pedagogie muzicală va fi acum şi cea de Interpretare instrumentală şi Interpretare vocală – Canto. Şi să sperăm că în anii ce vor urma să se adauge şi Muzicologia şi Compoziţia sau chiar Regia de operă.
Avem deci la Timişoara iar un Conservator sau o Academie de Muzică, cum se numesc instituţiile similare din Bucureşti şi Cluj sau cel din Iaşi, adoptând până la urmă titulatura de Universitate. Încadrarea noastră în universitate o vedem benefică, o considerăm un sprijin şi o deosebită ocrotire, mai ales în impunerea noastră pe plan naţional, dar şi internaţional, ca şcoală superioară de muzică ce vrem să fim şi suntem.
S-a pornit cu un număr de circa 45 studenţi pe ani de studiu (adică 5) la cele 3 specialităţi împreună, cu un colectiv de cadre didactice în creştere la început după anii ce s-au alăturat, ajungând astăzi să se stabilească la peste 80 de posturi, conform normelor în vigoare în această direcţie.
Ce s-a reuşit în acest scurt timp se poate vedea din rezultatele, din succesele studenţilor când s-au prezentat la concursuri naţionale sau internaţionale, prin succesele colectivelor, fie că e vorba de Orchestră, de cor sau de cele de muzică de cameră şi prin felul cum absolvenţii au fost absorbiţi în instituţiile muzicale profesioniste sau în învăţământul muzical special dar şi în cel de cultură generală.
Concertele organizate s-au producţiile diferitelor clase instrumentale sau canto, colaborările studenţilor în cadrul concertelor şi spectacolelor instituţiilor profesioniste din oraş, în alte localităţi sau chiar peste hotare vin să ateste prezenţa şi prestigiul deja format al facultăţii.
Stagiunea de concerte, recitalurile studenţilor dar şi ale cadrelor didactice finalizate anual în Festivalul Timişoara muzicală academică desfăşurat în lunile mai şi iunie ale fiecărui an, Concertele şi recitalurile absolvenţilor susţinute în cadrul examenului de licenţă la care participă şi publicul spectator, concertele şi spectacolele de operă ale formaţiilor vocale sau instrumentale duc toate la afirmarea şi impunerea şcolii noastre a învăţământului muzical din oraşul de pe Bega.
Facultatea a crescut an de an, consolidându-şi poziţia în raport cu celelalte instituţii de învăţământ muzical superior, situându-se la egalitate atât în ce priveşte cantitatea şi calitatea prestaţiilor din partea colectivului profesoral, cât şi a rezultatelor obţinute de studenţi.
Sperăm că învăţământul muzical superior timişorean va dăinui de acum să-şi aibă continuitate fără să depindă de fluctuaţiile de natură politică sau socială pentru a asigura viitorul celor ce vor educa tineretul în arta sunetelor – căci muzica este singura care asigură înţelegerea, prietenia, bunătatea, fraternitatea atât de necesară lumii de astăzi.
