Friday, May 30, 2014

PARADIGME INTERDISCIPLINARE ÎN CERCETAREA CONTEMPORANĂ A CULTURII VIZUAL-AUDITIVE

Tudor Ciupeiu
ANUL / YEAR IV / NR. 13 / 2014. 04.-06.
Muzică / Music
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles – Studies
2014.05.30. Vineri / Friday Oradea
Sesiunea de comunicări științifice a Facultății de Arte - Universitatea din Oradea
Autor / Author: Ciuperiu Tudor
Asist.univ. Drd. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte

Redactor / Editor: Anca Spătar
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte

PARADIGME INTERDISCIPLINARE ÎN CERCETAREA CONTEMPORANĂ A CULTURII VIZUAL-AUDITIVE

Introducere
Asistăm la conturarea, din ce în ce mai pronunțată, a unor linii de investigare ce își propun apropierea celor două vaste domenii: vizual și auditiv, încercând nu atât să șteargă granița, cât mai degrabă să pună sub semnul întrebării legitimitatea unei totale diferențieri între ele. Fondul demersurilor se pliază, astfel, tendințelor unei societăți tehnologizate, în care fuziunea și complementaritatea sunt în maximă expansiune și, chiar dacă riscurile unor astfel de abordări există – în sensul uniformizării nefavorabile prin care s-ar pierde specificitatea și substanța primordială ce aparțin fiecăruia –, câștigurile survenite în urma acestor abordări sunt considerabile, cel puțin prin noile perspective propuse, care generează ample deschideri, lărgesc orizontul cunoașterii și facilitează aprofundarea actului artistic. Bunăoară, este ușor de înțeles că o asemenea angajare impune o primă condiție sine qua non și anume: stăpânirea temeinică a domeniilor propuse spre investigări inter sau transdisciplinare.
Astfel, încercând să surprindă aspecte legate de prioritate, influență, corespondență sau chiar posibilitatea coexistenței într-un singur vehicul de fond – capabil să prezinte în mod evident și / sau sugestiv, în simultaneitate, fațetele specifice și particulare ale domeniilor – atât artiști cât și savanți, acoperind toate sferele de manifestare (științifică, teoretică și practică), s-au dedicat explorărilor unei intersecții, în care cele două simțuri – auzul și văzul – se întâlnesc.
Investigări contemporane
Într-o recenzie[1] intitulată în mod sugestiv și polisemantic „State of Play: Visual Culture and Music” (Starea de fapt / a lucrărilor: Cultura Vizuală și Muzica), autorul Simon Shaw-Miller[2] prezintă trei volume recent publicate, subliniind că apariția lor „oferă posibilitatea de a revizui ceea ce, acum, putem cu încredere numi ca fiind un adevărat domeniu de cercetare: cultura muzicală și vizuală”[3]. Poate că n-a ajuns la maturitate, continuă autorul, dar efervescența este prezentă, remarcându-se eforturile și cercetările provocatoare, pline de viață ale multor savanți din întreaga lume.
Astfel, cele trei cărți luate în discuție aparțin autorilor: Peter Vergo[4], Charlotte de Mille[5] și Peter Dayan[6], cu toții cercetători dedicați, pasionați și cu experiență. Spre exemplu, Peter Vergo cercetează relația muzicii cu artele vizuale de peste treizeci de ani, fiind una din primele voci în domeniu și având numeroase cărți de referință, a căror titlu atestă continua preocuparea a sa[7]. Asemenea lui este și Peter Dayan, cu o activitate de peste douăzeci de ani într-un domeniu care studiază relația Cuvânt-Muzică[8]. Până și autorul acestei recenzii aduce numeroase contribuții în domeniu, dobândind dreptul de a descrie fiecare volum în parte sau de a le aborda critic, împreună, în strânsă legătură unul cu celălalt atât la nivelul consensurilor cât mai ales referitor la divergențele de opinie.
În cele ce urmează, voi prezenta succint tematicile abordate ale autorilor, având ca scop familiarizarea cu opticile de abordare ale domeniului și cu autorii ce se dedică acestei sfere de cunoaștere.
Volumul lui Charlotte de Mille tratează modernitatea și oferă o imagine complexă a domeniului, cuprinzând o selecție de eseuri – extrase din Congresul Asociației Muzicale Regale din Martie 2008 – prin care sunt schițate principalele metode de abordare și subiectele investigate. Prima parte dezbate estetica germană, prin mult-neînțelesul concept al lui Wagner: Gesamtkunstwerk (însemnând: operă de artă totală, ideală, universală, sinteza artelor), alăturându-se prin alte articole și conceptul sinestezia. Aria se extinde prin subiecte ce au ca tematică: muzica și designul de carte în Secesiunea vieneză: Music, Modernism and the Vienna Secession: Musical Form in Ver Sacrum (1898-1903) – autoare Diane V.
Silverthorne, compararea interesului compozițional a lui Richard Strauss cu arta lui Arnold Böcklin în contextul naționalismului german (autor Spyros Petritakis) sau sinestezia în contextul a trei artiști ruși – Nikolai Kulbin, Wassily Kandinsky și compozitorul Mykhail Matyushin: Seeing Sound – Hearing Colour: The Synaesthetic Experience in Russian Avant-Garde Art (autoare Isabel Wünsche).
Alte subiecte se dezvoltă pe diferite ramuri, având tematici ca: ideile wagneriene și evocarea sunetului în peisajul lui Courbet - Courbet, Wagner and the Total Work of Art (autor James H. Rubin) sau estetica vagului: Invoking the Language of the Musical Vague in the Art and Critical Reception of Henri Fantin-Latour (autoare Corrine Chong).
În fine, legături între filmele abstracte animate timpurii și tablourile lui Stuart Davis, jazz-ul și politica de stânga în Noua Învoială a Americii, relația Fluxus-La Mont Young-Zen și relația Xenakis - Le Corbusier - Pavilionul Philips - importanța desenului, graficii și elementelor matematice din partitura muzicală:
Malcolm Cook - Visual Music in Film, 1921-1924: Richter, Eggeling, Ruttman
Jody Patterson - “It don’t mean a thing…”: Jazz, Modernism, and Murals in New
Deal New York
Melissa Warak - Zen and the Art of La Monte Young
Olga Touloumi - Formalising the Stochastic Cloud: Xenakis and his Machine for
Drawing Music
Peter Dayan, prin studiile de caz efectuate, stârnește o ambiție teoretică de ansamblu care ar putea indica înspre ce se îndreaptă acest domeniu. În contrast cu celelalte două voulme, la el se remarcă încercări de a găsi coincidențe ideologice și diferite construcții de conexiuni interdisciplinare. Studiile de caz sunt alese cu grijă, formând situații complementare. Ele conțin doi pictori, doi compozitori și doi poeți (James Abbot McNeill Whistler, Erik Satie, Guillaume Apollinaire, Georges Braque, Francis Ponge și Igor Stravinsky). Abordarea se face dintr-o perspectivă estetică și, în opinia lui Shaw-Miller, multe din punctele de pornire a investigațiilor corespund, ca principii, cu ale altor cercetători (Daniel Albright – estetica interart), dar concluziile sunt cu totul noi și revigorante.
Mai întâi, autorul încearcă să stabilească un set de legi, pe care apoi să își structureze argumentul. Legile, cinci la număr, sunt rezumate astfel:
1.      Opera de artă ar trebui considerată ca fiind o nouă realitate, un obiect, în loc de vehicul al expresiei subiective (Shaw-Miller remarcă o corespondență între acest punct de vedere și „moartea autorului” a lui Barthes).
2.      Relația între oricare două forme de artă este întotdeauna, în ultimă instanță, incalculabilă.
3.      Toată arta este universală și non-rațională și poate să fie doar trăită (experimentată) și afirmată, mai degrabă decât explicată în orice fel obiectiv.
4.      Toate obiectele de artă sunt unice. Această unicitate este garanția lucrării că nu poate fi în ultimă instanță definită (ca în 3).
5.      Singura modalitate de a exprima cu adevărat relațiile dintre media este de a descrie un mediu în termenii unui altul (precum în titlul cărții)
În privința acestor legi, Shaw-Miller își expune punctul diferit de vedere, în special asupra legii a doua, argumentând că nu e convins de aplicabilitatea lor în toate situațiile, legate de ceea ce s-ar putea numi estetica interart, și menționează că înțelege felul parțial în care Dayan utilizează termenul. Aplicabilitatea legii numărul doi va depinde de natura exactă a interacțiunii și poate apărea în cazul unui nivel tehnic, spre exemplu în interesul manifestat de Paul Klee asupra ritmurilor aditive și contrapunct. Sub alt aspect, „[…] în interiorul ideii esteticii interart, există variate și competitive noțiuni despre modul în care contactul dintre arte s-ar putea manifesta. Rolul jucat de conceptele concurente ca inter-, trans- și multi-media sau disciplinaritate oferă posibilitatea de a privi mulți artiști între parantezele lui Wagner și Cage (și nu numai), relaționând arta lor, într-un mod provocator, la condiția unei alte arte. Într-adevăr, condițiile ontologice ale ’artelor’ sunt de mult ori în curs de negociere. Nu e întotdeauna clar și nici nu se convine asupra locului în care se oprește mediul unei forme de artă și de unde începe altul. Acest aspect ne apropie de noțiunea lui Dick Higgins Intermedia și în toate cazurile este util a pune întrebări detaliate despre natura specifică a interacțiunii artistice și mediale.”[9]
Revenind la principalul argument, împărtășit și de Shaw-Miller, el se prezintă astfel: „de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la mijlocul secolului XX, s-a stabilit un principiu estetic intermedial prin care valoarea artistică trebuia căutată, nu în logica formală al unui mediu unic, ci prin valoarea transpusă al unui alt mediu. Prin urmare, arta (n.a. plastică) e judecată ca muzică, muzica e judecată ca poezie și poezia ca artă (n.a. plastică). Aici, problema cheie este faptul că muzica, poezia și arta trebuie înțelese ca aspirații, separate de către manifestări specifice. Astfel, nu se pune problema ca o anume operă de artă (n.a. plastică) să fie judecată ca și cum ar ilustra’ o anume lucrare muzicală. Mai degrabă pictura, ca artă, aspiră la condiția sau starea de muzică. Evident, acesta nu e un argument original, dar se desprinde de dinamica lui Walter Pater prin natura circulară a acestui câmp de referințe. Și-atunci arta (n.a. plastică) nu trebuie împământată în muzică, ci mai degrabă muzica alunecă apoi în aspirația poeticii, care pe urmă modulează până la valoarea imagismului.”[10]
Această deplasare constantă, continuă Shaw-Miller, reprezintă un dispozitiv subtil pentru discutarea problemelor de valoare, în special în capitolul conclusiv a lui Dayan, unde revine estetica interart, împreună cu un interes reînnoit asupra „frumuseții” din arta contemporană a lui Richard Wright și Pierre Soulages. Dayan scrie: „Intermedialist-ul și criticul [academic] sunt de acord că nu avem acces la legile universale ale artei. Diferența constă în faptul că criticul [și academicul] concluzionează din asta că e posibil ca acele legi să nu existe și, cel puțin, nu pot forma un obiect adecvat unei cercetări; în timp ce intermedialist-ul ajunge la concluzia că acestea definesc un tărâm dincolo de posibilitățile de cuprindere ale criticului și, tocmai din acest motiv, ele reprezintă singurul obiect adecvat unei cercetări.”[11]
În ce privește relația picturii cu muzica, Shaw-Miller îl citează pe Goethe care, într-o conversație cu asistentul său Riemer (din 19 Mai 1807), a subliniat lipsa unei teorii fundamentale în pictură: „De mult timp îi lipsește picturii cunoștința despre orice fel de Generalbass; îi lipsește orice teorie acceptată așa cum există în muzică.”[12] Generalbass este mai bine cunoscut prin expresia Basso continuo, reprezentând o metodă de realizare a armoniei bazată numai pe notele din bas, acompaniate de numere care indică ce acorduri trebuie cântate (se mai folosește expresia bas figurat sau cifrat). Relevanța, spune Shaw-Miller, constă în faptul că regulile de realizare a continuo-ului sunt suficient de larg înțelese pentru a permite unui interpret priceput să construiască armonia dintr-o partidă de bas nefigurat. Remarca lui Goethe se referă la lipsa unei teorii armonice fundamentale, intuitiv simțită dar obiectiv înțeleasă. Acest aspect a fost ulterior preluat de către Kandinsky și a fost văzut ca pledoarie pentru o teorie artistică cuprinzătoare (pentru abstractizare în artă), bazându-se pe modelul teoriei muzicii (cea mai abstractă dintre artele frumoase).
Al treilea autor, Peter Vergo, dezvăluie în volumul său o continuare în spiritul studiilor precedente, apărute sub titlul: That Divine Order: Music and the Visual Arts from Antiquity to the Eighteenth Century[13]. În acel volum, atenția e focusată pe relația ordinii matematice și muzică, înfățișând armonia ca paradigmă ce ar putea fi adoptată de către artiști care pretind o valoare pentru propria lor artă, valoare ce unii ar putea considera că, altfel, ar lipsi.
Subiectele din paginile noului volum includ observații despre tablouri care aspiră la principii muzicale sau, la polul opus, aspecte specifice teoriei muzicii puse în legătură cu aspirațiile picturale. Apoi, relația dintre liniște și zgomot (J.Cage-4’33’’), Shaw-Miller sugerând o posibilă deschidere înspre ontologia muzicală (prin concepte precum absență sonoră și fapte, liniște și indeterminare, aspirație etc.), continuând cu tehnologie și media, relația dintre natură statică, trompe loeil și subiecte muzicale care invocă atingerea (cubism – Picasso, Braque, Gris) sau relația conținut-subiect în cubismul sintetic din perspectiva muzicii și teoriile modernismului (Clement Greenberg) în contextul mixturii media.
Un exemplu Antic
Este o certitudine faptul că de-a lungul timpului, principiile inter-, multi- sau transdiciplinarității au existat și au funcționat, chiar dacă nu în sensurile întrebuințate de către noi, astăzi. Istoria ne prezintă cum, în toate domeniile au existat minți strălucite care au contribuit la dezvoltarea cunoașterii, acoperind toate sferele: științifice, ideologice, teoretice, practice, artistice sau, pe scurt, ale expresiei (de orice natură).
Marcus Vitruvius Pollio[14]
Tratatul său de arhitectură reprezintă o mărturie incontestabilă a condițiilor ce se impuneau profesiei de arhitect. Pentru a putea aspira la această profesie, un elev trebuia să își însușească un bagaj impresionant de cunoștințe din sfera multor discipline (scris-cititul limbilor, desen, geometrie, filozofie, muzică, medicina, astrologie, cunoștințe juridice etc.), toate fiind necesare în vederea construcțiilor. În raport cu muzica, se dezvăluie următoarele:
Cât privește muzica, arhitectul trebuie s-o știe ca să cunoască scara sunetelor și raportul lor matematic; de asemenea ca să se priceapă a încorda cum trebuie balistele, catapultele și scorpionii[15]. Într-adevăr, la acestea, într-o ramură specială, la dreapta și la stânga sunt orificiile aparatului de aruncare prin care, cu ajutorul unor vîrtejuri cu mînere, sunt întinse funii împletite, care nu se fixează și nu se leagă decît după ce au sunat la urechile constructorului cu sunete limpezi și egale. Căci brațele prinse în aceste întinzători trebuie, când li se dă drumul, să bată amândouă deopotrivă și egal; dacă nu vor fi la fel ancorate, ele vor împiedica aruncarea dreaptă a săgeților.”[16]
Deși nu reprezintă instrumente muzicale, prin faptul că utilizau corzi supuse unei tensionări, aceste arme depindeau de anumite condiții pentru a putea fi utilizate optim, printre care se numără și raporturile cunoscute și utilizate în muzică.
Mai mult, „la fel, la teatre, vasele de aramă pe care grecii le numesc […] și care sunt așezate sub gradene în celule, pe baza unor legi matematice, după diferențele sunetelor, sunt grupate în circumferințe după asocierile muzicale ale sunetelor și consonanțelor: cvartă și cvintă și <octavă pînă la> dublă octavă; aceasta pentru ca atunci cînd un sunet al vocii actorului, care își are unisonul într-unul din aceste dispozitive, se va izbi de vasul corespunzător acestui sunet, vocea lui să parvină mai limpede și mai plăcută la urechile spectatorilor.”[17]
Aici, sunt prezentate în mod explicit aspecte ale teoriei muzicii, iar importanța ei reiese din ultima remarcă: „asemenea și instrumentele hidraulice și celelalte organe care seamănă cu acestea, nimeni nu le va putea face fără cunoașterea regulilor muzicale.”[18]
Principiile de întrebuințare a teoriei și proporțiilor muzicale sunt descrise mai pe larg, într-un capitol dedicat armoniei. Totodată, se remarcă importanța acordată elementului estetic, construcțiile artistice (teatrele) fiind concepute în așa fel, încât experiența artistică se beneficieze de cele mai bune condiții cu putință.
Concluzii
Constatăm cum în toate centrele universitare de prestigiu, fenomenul interdisciplinarității a dobândit o importanță substanțială. Prin acest tip de abordare, este încurajată lărgirea sferei de interes care vine în sprijinul aprofundării cunoștințelor sub forma complementarității. Beneficiile există fără doar și poate, fiecare domeniu individual câștigând noi perspective atât în ce privește înțelegerea lor cât și legat de valențele aplicabilității, a explorărilor și de ce nu, a creativității ca act suprem de verificare a tuturor postulatelor ipotetice.
Bibliografie
1.      Bostan, Carmen-Gabriela: Recenzie – Transdisciplinaritatea, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Revista de Pedagogie, 58 (3), 2010;
2.      Ciolan, Lucian: Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura Polirom, Iaşi, 2008;
3.      Dayan, Peter: Art as Music, Music as Poetry, Poetry as Art, from Whistler to Stravinsky and Beyond (Pictura ca Muzică, Muzica văzută ca Poezie, Poezia ca Pictură, de la Whistler la Stravinsky și mai departe), by Farnham: Ashgate, 2011;
4.    Dincă, Irina: Transdisciplinaritatea- în definiţia riguroasă a lui Basarab Nicolescu, în revista on-line de educație trandisciplinară „T”, anul 2012, nr.1;
5.      Isac, Ionuţ: Un Precursor Al Transdisciplinarității - Ştefan Lupașcu, în revista Noema, Vol. I, Nr.1, 2002;
6.      de Mille, Charlotte: Music and Modernism, c. 1849–1950 (Muzica și Modernismul, între 1849-1950), edited by Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing, 2011;
7.    Nicolescu, Basarab: Transdisciplinaritatea: Manifest, Traducere din limba franceză de Horia Mihail Vasilescu, Editura Junimea, Iaşi, 2007;
8.      Shaw-Miller, Simon: State of Play: Visual Culture and Music, Art History (Istoria Artei), volumul 36, numărul 1 din Februarie 2013;
9.      Ștefănescu , Ioana: O Istorie a Muzicii Universale I, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995;
10.  Vergo, Peter: The Music of Painting: Music, Modernism and the Visual Arts from the Romantics to John Cage (Muzica Picturii: Muzica, Modernismul și Artele Vizuale de la Romantici la John Cage), London: Phaidon Press Ltd, 2010;
11.  Vitruvius, Marcus Pollio: Despre Arhitectură, Trad. G.M. Cantacuzino, Traian Costa și Grigore Ionescu, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964.
 
Anexe (fișe biografice):
Simon Shaw-Miller (n.1960) este profesor la Catedra de Istorie a Artei a Universității din Bristol și curator; Asociat de Onoare și Cercetător Asociat al Academiei Regale de Muzică și membru al Academiei Învățământului Superior; direcțiile de interes în domeniul cercetării: istoria muzicii și artei în perioada modernă (1800-1960), metodologia interdisciplinară, modernism, conceptele muzicii vizuale, iconografia muzicală, sinestezia, ekphrasis muzical, estetica Gesamtkunstwerk-ului; din publicațiile sale amintim: Eye hEar: The Visual in Music, apare în octombrie 2013 la editura Ashgate; Eye-Music: Kandinsky, Klee and All that Jazz, în colaborare cu F. Guy și M. Tucker, Pallant House Press, Chichester, 2007; Visible Deeds of Music: Art and Music from Wagner to Cage, Yale University Press, 2002; Image:Music:Text, în colaborare cu M. Pointon, P. Binski, Oxford, UK and Cambridge, USA: Blackwell, 1996
Peter Vergo este unul dintre experții din Marea Britanie cu privire la arta modernă germană și austriacă. Expoziția sa „Viena 1900” a fost punctul central al Festivalului de la Edinburgh din 1983 și a condus la atribuirea Ordinului de Merit al Republicii Austria pentru servicii aduse artei austriece. Alte expoziții cu el ca și curator includ Abstractul: Către o artă nouă (Tate) și Emil Nolde (Whitechapel Art Gallery și Arken, Copenhaga). Ca editor al antologiei New Muzeologie, a lansat o dezbatere controversată despre rolul muzeelor în societate. Alte publicații ale sale includ Arta din Viena 1898-1918, Kandinsky: Scrieri complete despre artă și Colecția Thyssen-Bornemisza: Pictura germană a sec. al XX-lea. Prima dintre cele două cărți despre relația dintre muzică și artele vizuale, intitulată Această Ordine Divină, a fost publicată de către Phaidon in 2005. Succesoarea ei, Muzica Picturii (2010), este, de asemenea, publicată de Phaidon și a fost recent reeditată. A fost sprijinit cu generozitate de către Leverhulme Trust Fellowship. Ultima sa contribuție de cercetare a fost un eseu introductiv de lungă durată în catalogul unei expoziții de artă maghiară (Die Acht: Ungarns Highway in die Moderne), prezentat la Viena, la Bankaustria Kunstforum în toamna anului 2012. A fost șef al Departamentului de Istorie și Teoria Artei la Essex pana la pensionarea parțială în 2010.
Peter Dayan este profesor de muzică și cuvânt, la Universitatea din Edinburgh, Anglia, coordonator de doctorate și arii de cercetare în special axate pe domeniul interdisciplinarității. Preocuparea lui din acest domeniul a fost catalizată de relația literaturii franceze cu muzica. Proiectul său recent se referă la muzica în Dada. Este de asemenea unul dintre directorii proiectului de cercetare Edge of Words (Marginea cuvintelor), proiect decercetare pe cinci ani care investighează limitele a ceea ce pot cuvintele realiza.
Ex.



[1] publicată în jurnalul britanic Art History (Istoria Artei), volumul 36, numărul 1 din Februarie 2013, p.210-217, aparținând Asociației Istoricilor de Artă (Association of Art Historians)
[2] a se vedea fișele biografice din anexe
[3] „: music and vizual culture., op. cit., p. 210
[4] Peter Vergo - The Music of Painting: Music, Modernism and the Visual Arts from the Romantics to John Cage (Muzica Picturii: Muzica, Modernismul și Artele Vizuale de la Romantici la John Cage), London: Phaidon Press Ltd, 2010
[5] Charlotte de Mille - Music and Modernism, c. 1849–1950 (Muzica și Modernismul, între 1849-1950), edited by Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing, 2011
[6] Peter Dayan - Art as Music, Music as Poetry, Poetry as Art, from Whistler to Stravinsky and Beyond (Pictura ca Muzică, Muzica văzută ca Poezie, Poezia ca Pictură, de la Whistler la Stravinsky și mai departe), by Farnham: Ashgate, 2011
[7] este amintit volumul ‘Music and abstract painting: Kandinsky, Goethe, and Schoenberg’, in Towards a New Art: Essays on the Background to Abstract Art, 1910–1920, London, 1980, 41–63. Înainte de acest volum, principala lucrare era: Edward Lockspeiser, Music and Painting: A Study in Comparative Ideas from Turner to Schoenberg, London, 1973.
[8] Apare menționat că în anul 2007, Peter Dayan a devenit primul profesor pe scară mondială în Studiul Cuvântului și Muzicii (Word and Music Studies), un nou domeniu de cercetare, ajuns la maturitate; a se vedea articolul de pe site-ul Universității din Edinburgh, datat 1 Martie 2013: http://www.ed.ac.uk/schools-departments/literatures-languages-cultures/graduate-school/our-degrees/word-music-studies/about-word-music-studies
[9] Simon Shaw-Miller, op.cit., p.216
[10] Simon Shaw-Miller, op.cit., p. 215
[11] Peter Dayan, op.cit., p.166
[12] Simon Shaw-Miller apud Marcel Franciscono, Paul Klee: His Work and Thought, Chicago, IL, 1991, 365, în op.cit., p.214
[13] Acea Ordine Divină: Muzica și Artele vizuale din Antichitate până la Secolul Optsprezece, publicate tot la editura Phaidon, în 2005.
[14] (c. 80–70 – 15 î.e.n.), autor, arhitect și inginer roman, cunoscut pentru opera sa în mai multe volume intitulată De Architectura (Tratat de arhitectură), un patrimoiu deosebit de valoros pentru informațiile asupra arhitecturii, în special, dar nu numai.
[15] a se vedea planșa din anexe
[16] Vitruviu, Despre Arhitectură, Trad. G.M. Cantacuzino, Traian Costa și Grigore Ionescu, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964, p.39; îngroșarea cuvintelor îmi aparține
[17] idem
[18] idem