Wednesday, May 15, 2013

MIRELA MERCEAN ȚÂRC: CRISTALIZAREA FORMEI DE SONATĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA – ÎN LITERATURA MUZICALĂ PENTRU INSTRUMENTE CU CLAVIATURĂ – RECENZIE

ANUL / YEAR III / Nr. 9 / 2013. 04.-06.
Muzică / Music
Rubrica / Box: Recenzii / Reviews
2013.05.15. Mirecuri / Wednesday Oradea
Autor / Author: Evanthia-Maria Marta
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea, Facultatea de Arte
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-marta-evanthia-maria.html

 

 
MIRELA MERCEAN ȚÂRC: CRISTALIZAREA FORMEI DE SONATĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA – ÎN LITERATURA MUZICALĂ PENTRU INSTRUMENTE CU CLAVIATURĂ – RECENZIE

MIRELA MERCEAN ȚÂRC: THE SONATA FORM CRYSTALLIZATION IN THE 18TH CENTURY – IN THE MUSICAL LITERATURE FOR KEYBOARD INSTRUMENTS – review

 

 

Keywords: sonata form, Baroque sonata, the classic sonata pattern, aestethic conception, mono-bi-multi-themed, dramaturgy, binary form, ternary, Domenico Scarlatti, Carl Philipp Emanuel Bach, Domenico Cimarosa, J. Haydn, W.A.Mozart, L. van Beethoven.

Abstract: In his volume: The Sonata Form Crystallization in the 18th Century – in the Musical Literature for Keyboard Instruments, the author Mirela Mercean Țârc provides to us a consistent and detailed documentation concerning the evolution of sonata form until the completion of its general classic pattern. Presentation of valuable opinions authors expressed themselves in this respect, through the filter of the scientist follows the plan of a logical and analytical research. The exposure starts from a fundamental premise, namely the transformations taking place in the aesthetic vision of the confluence of classicism and Baroque eras: If for the musical language the expression of "a single effect, decomposed, detailed, endlessly configured in another way but always qualitatively identical to itself" was a major objective of the Baroque, "the hallmark of the new aesthetic is the freedom of States to not fall exclusively within the scope of a single mood but to progress from one to another" – page 4, where is being quoted the work Classicism from Bach to Beethoven (page 275 and page 277) of Wilhelm Georg Berger. Based on this differentiation in the aesthetical conception area, architectural pattern will follow an evolutionary path that, says the author, knows three steps: „the first phase, between the years 1700-1735, of the Baroque sonata form – a binary shape – the second stage, between 1735-1770 preclassical mono-bi-multi-themed binary form, and the third stage (1770-1800), of the bi-themed, ternary classical sonata. In this last stage of becoming, the crystallization of the innovative thinking subsumed discursive elements, will follow its natural course of enrollment in the classical style, through synthesis operated by the big three `playwrights` of the musical language, Haydn, Mozart, Beethoven.” (page 4-5).

The author’s interest is made for the first two stages, the less addressed from the perspective of `germ` detection in various movements of works named "sonata", composed until about the year 1770, and who will determine the main features of the classic sonata form crystallized in the third phase, more often and in detail analyzed.

Situarea Mirelei Mercean Țârc în elita muzicologilor români este un fapt cât se poate de firesc, avându-i în vedere prodigioasa activitate publicistică bazată pe o susținută muncă de cercetare în domeniul muzical. Autoare a numeroase studii şi articole de specialitate în care abordează o tematică diversă şi complexă, eseuri în aria esteticii şi a stilisticii muzicale, recenzii, cronici şi interviuri, apărute în importante reviste de cultură dintre care amintim: Muzica, Lucrări de muzicologie, Intermezzo, Studia musica, Analele Universității din Oradea – Fascicula Muzică, Actualitatea muzicală, Oraşul, Filarmonia, Tribuna, Adevărul, precum şi în volume ale unor conferințe şi simpozioane ştiințifice în domeniul artistic muzical, este totodată semnatară a trei cărți remarcabile şi de utilitate imediată în clarificarea problematicii analizei muzicale: Articularea formei în simfoniile compozitorilor clujeni – compuse în cea de-a doua jumătate a secolului XX (2007), Cristalizarea formei de sonată în secolul XVIII – în literatura muzicală pentru instrumente cu claviatură (2007), Curs practic de analiză a formei muzicale (2008), publicate sub egida Editurii Universității din Oradea. Activitatea Mirelei Mercean Țârc nu se limitează doar la aceste genuri publicistice dacă ne gândim la seria de colaborări cu Radio Cluj-Napoca, în calitate de redactor muzical şi nu în ultimul rând la calitatea de pedagog, grație căreia studenții pe care-i are sub tutela profesională beneficiază de o temeinică pregătire ştiințifică, insuflându-le încrederea în propriile capacități de prospectare în abordarea analizei muzicale.

În volumul Cristalizarea formei de sonată în secolul al XVIII-lea – în literatura muzicală pentru instrumente cu claviatură, autoarea ne pune la dispoziție o documentare consistentă şi detaliată privind procesul de evoluție a formei de sonată până la desăvârşirea tiparului său general clasic. Prezentarea opiniilor unor valoroşi autori care s-au exprimat în acest sens, trecute prin filtrul personal al cercetătoarei urmează planul unei expuneri logic construită şi argumentată analitic. Se porneşte de la o premisă esențială, constând în transformările ce au loc la nivelul viziunii estetice în perioada de confluență dintre epocile baroc şi clasicism: Dacă pentru limbajul muzical baroc era definitorie ilustrarea, exprimarea „unui singur afect, descompus, amănunțit, la nesfârşit configurat continuu în alt chip dar calitativ mereu identic cu sine însuşi”, „Semnul distinctiv al noii stări estetice este libertatea de a nu cădea în exclusiv sub incidența unei singure dispoziții sufleteşti ci de a progresa de la una la alta” – citatele sunt preluate la p. 4 de către autoare, din cartea: Clasicismul de la Bach la Beethoven (Ed. Muz., Bucureşti, 1990, p. 275, resp. p. 277) a reputatului muzicolog şi compozitor W.G.Berger. În baza acestei diferențieri din sfera concepției estetice, tiparul arhitectonic va urma un traseu evolutiv care, afirmă cercetătoarea, cunoaşte trei etape: „etapa întâi, cuprinsă aproximativ între anii 1700-1735, a formei sonatei baroce binare, etapa a doua, între 1735-1770 a sonatei preclasice mono-bi-multitematice binare, sau ternare, şi etapa a treia (1770-1800), a sonatei formativ clasice, bitematică, ternară. În această ultimă etapă de devenire, procesul de cristalizare al elementelor discursiv-dramaturgice subsumate gândirii novatoare estetic, îşi va urma cursul firesc al înscrierii în stilul clasic, prin sintezele operate de către cei trei mari dramaturgi ai limbajului muzical, Haydn, Mozart, Beethoven.” (p. 4-5).

Interesul autoarei se îndreaptă asupra primelor două etape, mai puțin abordate din perspectiva detectării germenilor structurali prezenți în diferitele mişcări ale lucrărilor cu denumirea „sonata”, compuse până în preajma anului 1770, şi care vor determina principalele caracteristici ale formei clasice de sonată definitivată în cea de-a treia etapă, mult mai frecvent şi îndelung analizată.

Exceptând capitolul inițial, Introducere, care, datorită extensiei şi bogăției informației, reprezintă o primă sistematizare prin demersul exegetic asupra configurării formei de sonată în baza principiului expozițional a entităților tematice conflictuale, urmărind şi explicitând transformările ce au loc la nivelul limbajului muzical (amplificarea predilecției pentru scriitura omofonă, tendințele dezvoltătoare tot mai pregnante ale unui material muzical care-şi câştigă statutul tematic), definind fiecare din segmentele respectiv secțiunile sale – tema întâi, punte, tema secundă, dezvoltare, repriză – şi capitolul final Synopsis – constituind o veritabilă «repriză» sintetică a Introducerii – cartea cuprinde patru capitole consacrate principalelor tipologii de sonată, premergătoare tiparului clasic. Astfel, în primul capitol este prezentată sonata scarlattiană, preluând schema generală şi gruparea în două tipologii de bază („sonata închisă” respectiv „sonata deschisă”) ale «anatomiei» sonatei scarlattiene propuse de Ralph Kirkpatrick. Aprecierile teoretice sunt ilustrate cu exemple muzicale analizate; se evidențiază aici o conturare a formei de «sonată tipic scarlattiană», cu prezența constantă a segmentului («membrului») Excursie al tiparului general, conferindu-i-se acesteia însuşiri de Dezvoltare – însă aflată deocamdată într-un stadiu incipient, într-o desfăşurare improvizatorică.

În următoarele două capitole, autoarea direcționează fascicolul de lumină asupra creațiilor a doi reprezentanți de referință pentru o întreagă generație de muzicieni ai secolului al XVIII-lea: Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788) şi Domenico Cimarosa (1749-1801), în contextul în care sunt amintiți compozitorii contemporani cu aceştia şi se subliniază faptul că toți „au folosit şi «îmbunătățit» tiparul în evoluție al formei de sonată” (p. 61), ceea ce atrage şi titulatura de «preclasicism» cu care este investită această pleiadă. Sunt diferențe între stilul componistic german şi cel italian. „Dacă italienii au mers pe filiera stilului galant, rococo, un stil extrovertit, al expresiei naturale preluate din melodica stilului cântat, germanii au cultivat o interiorizare a sentimentului, al expresiei sensibile, pe linia continuatoare a esteticii afectelor Barocului, o concepere mai savantă, mai cerebrală a discursului muzical, în ceea ce se va numi stilul sensibil sau Empfindsamkeit.” (p. 61). Prin analiza ciclului Die sechs Sammlungen von Sonaten, Freien Phantasien und Rondos für Kenner und Liebhaber pentru clavecin, al lui Carl Philipp Emanuel Bach, lucrare marcantă a stilului său matur fiind compusă în perioada 1779-1787, cercetătoarea constată că, din punctul de vedere al formei, sonatele ce se regăsesc aici „reflectă... principalele tendințe vehiculate în epocă, înaintea sintezelor operate de Haydn, Mozart şi Beethoven, dar şi stilul individual al compozitorului a cărui evoluție şi-a păstrat o oarecare unitate şi consecvență a arhitecturii” (p. 62). Carl Philipp Emanuel Bach cultivă două variante tipologice fundamentale (având la rândul lor nuanțări surprinse şi descrise în studiul de față): 1. Sonata binară, caracteristică barocului târziu dar în care ideea muzicală din deschiderea formei câştigă în importanță, căpătând statutul de temă (fiind aşadar pretabilă la elaborări ulterioare), iar această primă temă apare obligatoriu ca primă instanță a celei de-a doua strofe a formei; în ceea ce priveşte o a doua idee muzicală prezentă în prima secțiune (strofă) a sonatei binare într-o tonalitate diferită de cea de bază, aceasta poate lua diverse înfățişări – de la o „idee unicat care apare doar la sfârşitul expoziției consolidând tonalitatea nouă dar neavând o fizionomie proprie şi o „personalitate” tematică distinctă” până la un „sector numit în terminologia actuală bloc tematic secund, alcătuit din mai multe idei muzicale afirmate decis în noua tonalitate şi clar conturate uneori, prin cadențe.” (p. 64). 2. Sonata ternară, privită de autoare drept „apanajul gândirii (în epocă) asupra proporțiilor, simetriei, organizării tematice, sintactice şi morfologice, asupra dramaturgiei expresiei instrumentale, asupra fenomenului devenirii substanței muzicale. E posibil ca impunerea travaliului tematic ca modalitate de structurare a formei să se datoreze unei raționalizări, teoretizări a actului componistic care devine meşteşug, ars inventio al rațiunii, al gândirii muzicale în această perioadă.” (p. 73-74) Cele trei secțiuni ale tiparului sonatei ternare în concepția lui C. Ph. Em. Bach sunt: Expoziția :I Dezvoltarea şi Repriza, iar întreaga dramaturgie se întemeiază pe conturarea a două sectoare tematice (tema întâi, respectiv tema a doua – care poate consta în unele cazuri într-un bloc tematic secund) afirmate în expoziție în tonalități diferite, supuse tratărilor sau pur şi simplu reluate în diverse tonalități (altele decât cea de bază) în interiorul Dezvoltării şi reafirmate în tonalitatea inițială în cadrul reprizei. Forma de sonată ternară aşa cum apare stabilizată la C. Ph. Em. Bach reprezintă doar un stadiu intermediar în procesul de cristalizare a formei sonatei clasice din mai multe considerente, unul dintre acestea fiind faptul că „Tema a doua contrastantă (s.n.) nu este [încă]... o condiție stilistică obligatorie la C. Ph. Em. Bach, cum de altfel, nu este nici la alți compozitori contemporani cu acesta. De abia în creația matură a lui Mozart şi consfințit prin creația beethoveniană, contrastul tematic devine constantă stilistică.” (p. 81).

Abordarea analitică într-un capitol aparte a sonatelor pentru clavir compuse de Domenico Cimarosa are ca principal scop relevarea conservării în creația sa „a unor forme „intermediare” sau a unor forme de sonată (mai ales binară) care sunt abandonate treptat începând cu deceniul 8 al secolului amintit” (p. 82), ori, deşi este contemporan (mai tânăr cu 17 ani) al lui J.Haydn, spre deosebire de acesta, D. Cimarosa se raliază compozitorilor veacului al XVIII-lea care, prin formele sonatelor lor aderă în principiu la tradiția formei binare a sonatei baroce – manifestând practic „o rezistență la nou” (p. 82) – de tip „scarlattian”, sau „corellian”, cu îmbrățişarea scriiturii omofone.

Ultimul capitol, intitulat „Sonatele lui J. Haydn din deceniul şase al secolului XVIII” încununează întreaga expunere deoarece „surprinde acea fază de consolidare a unui tipar unic ternar, bitematic, ce se cristalizează în acest deceniu şi se consolidează în următorul” (p. 92). Cu toate că apelează încă în unele cazuri la un tipar binar, este vădit faptul că interesul marelui clasic vienez este captat de forma ternară de sonată, având în vedere frecventa utilizare a acesteia în lucrările în discuție, atât în prima parte, cât şi în mişcarea finală. Prin prisma investigării, a argumentării analitice a sonatelor aparținând perioadei menționate din creația lui J. Haydn, d-na Mirela Țârc ne împărtăşeşte concluzia că acestea „se înscriu pe linia sintezei asupra modelelor de limbaj şi formă existente în cele trei decenii de „experimentare” a noului stil al sonatei (1730-1765-70). Se observă la nivelul limbajului acea tendință de „simplificare” a sintaxei polifonice şi impunerea celei omofone, pe două voci, în care melodia acompaniată figurativ domină alcătuirea discursului. Se observă de asemenea, ca în sonatele lui D. Cimarosa şi unele sonate ale lui C. Ph. Em. Bach, gândirea motivică reflectată în desenele melodice scurte, secvențate sau repetate, precum şi lipsa construcțiilor melodice coerente retoric pe suprafețe mari.” (p. 104).

Demersul muzicologic realizat de Mirela Mercean-Țârc în cartea Cristalizarea formei de sonată în secolul al XVIII-lea – în literatura muzicală pentru instrumente cu claviatură atinge mai multe obiective, dintre care, credem, cele mai importante sunt:

1.      Surprinderea, explicitarea şi esențializarea transformărilor ce au loc în expresia muzicală de-a lungul secolului al XVIII-lea, ca urmare a instaurării unei noi viziuni estetice – de acceptare a „compatibilității mai multor afecte concomitente exprimate sau reprezentate la nivelul unei entități finite de discurs muzical” (p. 4) – înnoiri determinante în cristalizarea şi consolidarea definitivă a tiparului clasic al sonatei bitematice;

2.      Inserează şi acolo unde este nevoie clarifică prin afirmații atent formulate şi argumentate, principalele opinii ale unor compozitori şi teoreticieni de referință în ştiința muzicologică universală, sistematizând dezideratele regăsite în sursele bibliografice în legătură cu tema dezbătută;

3.      Îndreptarea atenției cititorului asupra literaturii muzicale mai puțin abordată şi pusă în evidență în scrierile muzicologice, şi anume în carte sunt dezbătute caracteristicile stilistice determinate de particularitățile tipologiilor structurale ale sonatelor aparținând unor compozitori care se află oarecum într-un con de umbră față de marii reprezentanți ai barocului şi clasicismului muzical, însă au contribuit decisiv prin inovațiile ce se regăsesc în opera lor, la conturarea formei clasice de sonată;

4.      Dincolo de prezentarea aspectelor generale ale gândirii şi practicii muzicale ale perioadei la care se referă, autoarea ne oferă o paradigmă a aparatului de analiză muzicală, prin alegerea exemplelor ținând seama de relevanța lor, prin limbaj şi terminologia utilizată, şi prin paşii urmați în cadrul demersului analitic astfel încât ne confirmă justețea afirmațiilor.

Subliniem valoarea cărții Cristalizarea formei de sonată în secolul XVIII – în literatura muzicală pentru instrumente cu claviatură, dată deopotrivă de conținutul ştiințific – din care am încercat să reliefăm în expunerea noastră câteva principale coordonate – şi nu în ultimul rând de eficiența limbajului de specialitate al autoarei sale, Mirela Mercean-Țârc, distins, într-o notă personală şi adecvat în permanență preocupării d-sale pentru o terminologie clară, care să nu genereze ambiguități.