Saturday, July 2, 2011

FREDERIC CHOPIN - RECITIRE ÎN CHEIE MODERNĂ

ANUL / YEAR I / Nr. 2 / 2011. 07.-09. -
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles – Studies / 19
2011.07.02. Sâmbătă / Saturday
Simpozionul Fr. Chopin şi alţi compozitori aniversaţi - 26 mai 2012

Autor / Author: Petruţa Măniuţ – Coroiu
Redactor / Editor: Anca Spătar Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Muzică
FREDERIC CHOPIN - RECITIRE ÎN CHEIE MODERNĂ
FREDERIC CHOPIN – A MODERN VIEW


FREDERIC CHOPIN – A MODERN VIEW

 

Petruţa Măniuţ-Coroiu


Abstract: Through his special pianistic education, Chopin is the author of unique musical style. The individual initiative is very important for the Romantic aesthetics, but Chopin is a special type of temporal expansion through a special ornamentation. Chopin’s musical scores can aquire an analytical perspective of linguistics, considering the modern musicological

Keywords: piano, music, performance, analysis, ornamentation

 Creaţia marelui compozitor polonez Fr. Chopin poate fi privită, cu prilejul aniversării sale de 200 de ani, şi din perspectiva modernă a recitirtii textului muzical în chei diferenţiate, promovate de noile argumente lingvistice legate de acest fenomen. Textul muzical are mai multe straturi, în care autorul a plasat diferite tipuri de elemente muzicale şi semantice care, împreună, contribuie la redarea plenară a semnfiicaţiei actului muzical.

 „Limbajul artistic specific este atestat în mod OBIECTIV de CULTURA căreia îi aparţine” (1).

Marile capodopere ale istoriei artei sunt actuale pentru noi tocmai pentru faptul că regăsim în ele valorile perene ale civilizaţiei, care se tansferă de la secol la secol şi alimentează axiologic toate manifestările noastre – vechi şi contemporane. Ele pot beneficia, în virtutea acestei profunde şi veşnice actualităţi, de recitiri în chei moderne ale mesajului originar al autorului.

Lucrarea muzicală este recunoscută cultural doar dacă ea reprezintă o „comunicare muzicală autonomă pentru cultura respectivă” (2): numai atunci o astfel de lucrare are o valoare estetică muzicală în cadrul culturii. Lucrările muzicale sunt, în concepţia semiotică a prof. Ciocan, „obiecte CULTURAL-ARTISTICE specifice, recunoscute de cultura obiectiv determinată căreia îi aparţin” (3): cultura transferă valorile sale creaţiei pe care o zămisleşte, aceasta devenind vehicolul unor semnificaţii mai înalte decât cele strict particulare ce îi aparţin.

Tocmai de aceea am ales să prefaţăm lucrarea noastră cu cuvintele maestrului Dinu Ciocan, cel care a realizat la UNMB o teorie semiotică asupra interpretării capodoperelor muzicale; şi cum interpretarea poate fi gândită şi din perspectivă muzicologică (ce este de fapt o interpretare în afara instrumentului propriu-zis), am dorit realizarea unei astfel de recitiri moderne a textului romantic chopinian.

Într-adevăr, orice limbaj artistic trebuie să fie şi este validat de un context cultural în care se dezvoltă: Revoluţia franceză avea să nască, din vâltoarea istoriei, în perioada de incandescenţă a anilor 1789-1795, premisele romantismului, desfăşurat dub deviza „LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE”. Franţa, după un secol de războaie, după ce pierduse coloniile din America de Nord, se afla la sf. sec. al XVIII-lea în pragul falimentului naţional.

Cucerirea închisorii Bastilia din 14 iulie 1789 a fost doar începutul procesului care avea să conducă la publicarea DECLARAŢIEI DREPTURILOR OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI: în 1799, Napoleon a preluat puterea prin lovitură de stat şi peste cinci avea să se declare Împărat. Revoluţia din 1848, extinsă în toată Europa a deschis calea romantismului major, în cadrul căruia se aflau la maturitate marii compozitori aniversaţi ai anului 2010: Chopin şi Schumann. 

 Romantismul îşi extrage seva termenului din timpurile medievale, fiind plasat – din cultura  engleză – în întreaga Europă, determinând alte înţelesuri decât cele primare. În secolul al XVIII-lea, scrierile polemice ale fraţilor Schlegel au alimentat romantismul, care s-a manifestat cel mai târziu în muzică, poate cea mai abstractă dintre arte. Epoca postbeethoveniană (începută în jurul anului 1830) a iniţiat aprofundarea coordonatelor romantice, care au alimentat întreaga artă muzicală până la începutul secolului al XX-lea (postromantism).

E.T.A. Hoffmann vorbea despre arta muzicală ca despre “SUPREMA ARTĂ ROMANTICĂ” (4) datorită revelării liniilor de forţă ale epocii care a dominat arta secolului al XIX-lea: puterea creativă individuală a geniului, capacitatea artei de a depăşi realul, transcendentalitatea, emoţiile puternice, modalitatea intuitivă de a te raporta la lume, individualitatea putenic manifestată, apelul la imaginaţie şi vis.

Coordonatele romantice pot fi descoperite cu multă măiestrie în creaţia chopiniană, dar există şi “devieri” de la norma romantică ce se impun în arta sa: spre exemplu, profunda sa melodie atât de specific ornamentată, care solicită o interpretare specială. Orice demers artistic beneficiază de trei dimensiuni care solicită o cercetare separată şi apoi conexată: “dimensiunea gramaticală (sintaxă şi vocabular, lexic (5)), dimensiunea semantică (6) (psihologia muzicală, morala, înţelepciunea, sacralitatea muzicii) şi dimensiunea pragmatică (a relaţionării publicului cu mesajul transmis prin mijloace muzicale)” (7).

Analiza gramaticală este o necesitate a înţelegerii textului muzical, dar nu este şi suficientă pentru decriptarea şi receptarea adecvată a mesajului creatorului: trebuie descoperită „componenta metafizică” a enunţului muzical, „cea care conferă sensul prim şi ultim al existenţei universului în general şi al aceluia muzical în particular” (8).

            Elementele care relaţionează arta muzicală a lui Chopin cu cultura care a alimentat-o (mai ales cea natală, poloneză) sunt de o complexitate care atinge mai multe nivele de limbaj: cel melodic, ritmic, formal etc. Din perspectivă melodică, Chopin recurge la intonaţii pe care a avut ocazia să le cunoască în timpul şederii scurte în ţara sa: polonezele şi mazurcile sale sunt mărturii ale memoriei sale melodice, transferate la nivelul partiturilor geniale pe care le-a oferit istoriei muzicii.

Chopin - reevaluat la 200 de ani de la naşterea sa - ne prilejuieşte, ca orice creator genial, noi perspective asupra artei sale. O privire specială se datorează perspectivei muzicologice care se referă la organizarea interioară a discursului său muzical.

Arta sonoră - artă temporală  - se fundamentează pe dominanta organizării sale în timp: dozarea şi plasarea fenomenelor sonore în cadrul timpului artistic este esenţială pentru construirea şi susţinerea traseului tensional care justifică, expresiv, capodopera. Regia temporală a operei muzicale presupune o intuire a dimensiunii cronologice şi ştiinţa distribuirii acestei tensiuni astfel încât evenimentele sonore să fie potenţate la adevărata lor valoare.

Ştefan Niculescu surprindea trei tipuri de organizare temporală a evenimentelor muzicale: rarefierea, starea intermediară şi aglomerarea. Fiecare tip componistic descris avea propriile exigenţe şi era motivat de imperative expresiv unice. Aglomerarea valorilor presupunea estomparea calităţilor individuale ale evenimentelor sonore şi reliefarea calităţii colective a acestora; textura şi efectul de ansamblu surclasau dimensinea punctuală.

Muzica realizată prin rarefierea valorilor de note şi pauze presupunea, în schimb, dificultatea managementului componistic la nivel global, evenimentele tinzând să se distanţeze unele de altele şi să surpe unitatea de ansamblu a lucrării muzicale construite pe baza acestui tip de opţiune creatoare.

În secţiunile sau lucrările sale integral rapide, Chopin preferă discursul muzical bazat pe aglomerarea extremă a evenimentelor sonore, dar – pentru analiza esteticii sale temporale – felul în care decide să practice aglomerarea discursului: printr-o permanentă expozitivitate, printr-o noutate aproape continuă, Chopin dezvoltă în interior anumite arhetipuri muzicale prin intermediul ornamentării (o ornamentare specială, care ştim că poartă marca sa). Apelăm la Marea poloneză pentru exemplificarea acestor teze:

Ex. 1


Ornamentarea dilată discursul muzical şi efectiv dar şi aparent, introducând iluzia aglomerării, a exuberanţei melodice care pare a izvorî nelimitat din arhetipuri sonore limitate. Ornamentaţia melodică puternică are ca efect şi distanţarea elementelor care susţine ritmul armonic, astfel încât este şi mai clară senzaţia de diluţie temporală. Aceasta - în pofida tempoului rapid despre care am amintit – predispune la reflexivitate, la o melancolie care contaminează – până la dramatism, aproape orice discurs chopinian.

Ex. 2



Mecanismele creaţiei se referă întotdeauna şi la apectele intertextuale ce par a fuziona în polimelodie în discursul chopinian. Senzaţia de polifonie latentă (de planuri care se organizează îrmpreună într-un mod special) se datorează acestui context complex puternic polifonizat. Cadrul melodic luxuriant prilejuieşte ceea ce U. Eco denumea „aportul de sens al cititorului” în cadrul operei de artă: o invitaţie la sens , la creaţie pe care ascultătorul o va primi doar în secolul al XX-lea, doar în arta modernă.

Discursul chopinian  ascunde, dincolo de bogăţia barocă a contururilor melodice, o simplitate care se relevă doar la o analiză mai atentă, radiografiată. Există în arta chopiniană „acele structuri textuale puternice” (despre care scrie lingvistul parizian Dominique Mangueneau), structuri mascate de ornamente: pilonii armonici şi melodici care susţin faldurile ornamentale ale melodiei.

Ex. 3



 
O analiză pertinentă ar trebui să le pună în evidenţă, iar o interpretare validă ar trebui să ţină cont de ele. Aceste „structuri textuale puternice” sunt archeion-ul discursului muzical, sediul autorităţii unitare a acestuia. Ele sunt cele care definesc identitatea discursivă a organizării limbajului muzical în cadrul capodoperelor chopiniene; ele validează expresiv dispozitivul enunţiativ.

Chopin rămîne, şi datorită educaţiei sale muzicale diferite de cea a majorităţii cazurilor asemănătoare, creatorul titular al unui stil discursiv amprentat unic, inconfundabil. Estetica romantică favorizează iniţiativa: fiecare autor tinde să-şi construiască propria limbă. Dar Chopin este un caz unic de dilatare temporală printr-o ornamentare specială, inclusă în cadrul melodic general. Textele muzicale chopiniene (încadrate ca macro-acte de limbaj) pot dobândi astfel şi o perspectivă analitică lingvistică ce nu face decât să le îmbogăţească expresivitatea prin intermediul doctrinelor muzicologice ale modernităţii.          

 
Bibliografie:
Ciocan, D., O teorie semiotică a interpretării, Editura UNMB, Bucureşti, 2005
***Grove Dictionary for Music and Musicians, Ed. Stanley, 2000



(1) Ciocan, D., O teorie semiotică a interpretării, Ed. UNMB, Bucureşti, 2005, p. 9.
(2) Idem, p. 12.
(3) Ibidem.
(4) Grove Dictionary for Music and Musicians, Ed. Stanley, 2000, „Romanticism”.
(5) Lexicul muzical este gândit de prof. univ. dr. Dinu Ciocan ca fiind “unităţile semnificative ale limbajului muzical de lungime minimă ce se situează la frontiera ce desparte universul referenţial autonom al muzicii de cel eteronom”.
(6) “Semantica tinde să integreze pragmatica şi să se integreze în gramatică”. Cf. Ciocan, D., O teorie semiotică a interpretării, Ed. UNMB, Buc., 2005, p. 13.
(7) Idem, p. 9.
(8) Idem, p. 10.