ANUL / YEAR I /
Nr. 3 / 2011. 10.-12.
Rubrica / Box: Articole
- Studii / Articles - Studies / 20
2011.10.01. Sâmbătă
/ Saturday Sesiunea de comunicări ştiinţificie "Qvo vadis arta?" -
26-27 mai 2010
Autor / Author:
Oana Lianu Conf.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
Redactor /
Editor: Anca Spătar Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de
Arte
CÂTEVA
CONSTATĂRI ASUPRA FENOMENULUI ARTISTIC CONTEMPORAN
A FEW FINDINGS
ABOUT CONTEMPORARY ARTISTIC PHENOMENON
A FEW FINDINGS ABOUT CONTEMPORARY ARTISTIC PHENOMENON
Oana Lianu
Abstract: The most important idea of the contemporary artistic phenomenon are
the following: the 21 century is considered to be the century of speed, and
everything is referred to this. It is a big difference between contemporary art
and the traditional one and the mankind should understand this, and action
accordingly to this aspect. Mass media has a huge impact, but the direction is
wrong: they promote everything, except the real culture. There are a few
cultural institutions which are indeed developing the cultural contemporary
art, among is The International Centre for Contemporary Art in Bucharest, whose
activities and projects are aimed at developing a better knowledge and understanding
of the contemporary artistic phenomenon, at supporting Romanian artist and
strengthening their position on the international scene as well as at inviting
and educating the public in better understanding contemporary art. Another
aspects are referring to electronic music, clubbing music, dj.
Keywords: phenomenon, contemporary, artistic, cultural, art, education, mass
media, music.
Comunitatea umană contemporană, constituită din mii de popoare, din sute de state şi din mai
mult de 5 miliarde de oameni are o
cultură unitară. Pe baza culturilor naţionale oamenii au ajuns la formele
generale de concepere a lumii, adoptă principii general umane care determină
interacţiunea şi interdependenţa diferitor popoare. Acest fenomen se datorează
tendinţei spre integrare în procesul de dezvoltare a economiei mondiale şi
apariţiei unor probleme globale, ca menţinerea păcii, echilibrul ecologic, etc.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică a schimbat radical condiţiile materiale şi modul
de viaţă a oamenilor, mai ales din ţările industrial dezvoltate. La dezvoltarea
culturii a contribuit substanţial explozia informaţională. Datorită inovaţiilor
tehnice (radioul, televiziunea, presa cinematograful, aparatura audio şi video,
banda magnetică, faxul, poşta electronică, internetul), informaţia circulă rapid, pătrunzând în toate
domeniile vieţii sociale. Artişti, agenţi, dealeri, muzeografi, galerişti,
critici, cercetători, colecţionari, iubitori de artă …o familie numeroasă
reunindu-se sub pretextul unei mari sărbători: ARTA. Temporalitatea dictează
vectorul creaţiei şi îşi formează baza principală de date pe care le
selectează, triază, elimină, procesează, lansează şi etichetează. Totul poartă
o etichetă sau urmează a avea una. Poate nouă, originală, spontană şi
vitalizantă sau una mai veche dar cu alte nuanţe. Se pare că cel mai important
criteriu al artei secolului 21 este cel al timpului şi tot ce se deschide acum
spre zona artei poartă puternic amprenta acestui început de mileniu, un mileniu
care anunţă o mare complexitate şi în care sincretismul pare a fi extractul
principal. Nu există aleatorism, nu mai există întâmplare, totul este şlefuit,
direcţionat, arta noua pulsează dupa o organigramă complexă a mega-lumilor, a
marilor aglomeraţii urbane, sociale, industriale, cu dinamisme globale sferice,
matrici unde se compactează tendinţe vechi cu cele noi, unde totul se
influenţează, intersectează, secţionează. Energiile sunt specifice timpului şi
acceptă dezvoltări doar în direcţii cu aceeaşi rezonanţă. Apar dominantele sau
„fundamentalele” timpului, pe direcţia cărora se dezvoltă noile expresii umane.
Milioane de artişti creează, investighează, caută noi formule de expresie, noi
metode de investigare a noii estetici; o parte din ei reuşesc să aibă
percutanţă, continuitate, impact, vizibilitate, reuşesc să se impuna local sau
mondial ca vârf sau „model”, şi doar un procent extrem de mic contează pe
acestă scenă a „elitei” timpului. Elita, termen consacrat şi unanim acceptat
încă de la începuturi, pare a fi sintagma cea mai preferenţial folosită pe
această complexă scenă a lumii actuale a artei, şi, ca o mare clasă de valori
complexe acceptă ierarhii şi subdiviziuni artistice. În lumea artelor vizuale
spre exemplu, o metropolă îşi propune elita prin muzeele sale finanţate de la
bugetele locale sau statale, prin galeriile particulare susţinute de magnaţi
economici sau oameni foarte înstăriţi şi pasionaţi de fenomenul artistic, cu
colecţiile lor importante etalate sau păstrate în anonimat, prin casele de
licitaţii mai mult sau mai puţin importante, cu dealerii, impresarii şi agenţiile
specializate, cu bienalele, târgurile, festivalurile de artă. Apar galeriile
private, târgurile de artă, licitaţiile celebre importante pe piaţa sumelor
tranzacţionate, incluzându-le aici şi pe cele online, mai nou apărute odată cu
dezvoltarea exploziv-exponenţială a internetului şi a comerţului electronic.
Există un alt concept destul de bine înrădacinat în dinamica lumii artei:
„higlly collectible” = „foarte căutat, colecţionat”, acesta depinzând mai mult
de calităţile şi gusturile cumpărătorilor de artă mai mult sau mai puţini
rafinaţi şi „iniţiaţi” în fenomenele artistice actuale. Un procent din gustul
epocii este dat şi de pura plăcere estetică a omul din zilele noastre, plăcere cu
o defazare destul de mare faţă de
criteriile estetice cu care se operează acum. Fenomenul artistic contemporan nu
maschează întotdeauna aspectele comerciale implicate în dinamica manifestării
culturale. Evident că o participare la un eveniment cultural important ar ajuta
enorm un artist, impresariat sau nu de un agent, un dealer, o casă de
producţie, o instituţie, şi i-ar facilita mai uşor mobilitatea pe scena artei.
Cv-ul, „background”-ul creşte de la an la an, susţinut de cele mai multe ori,
focalizat pe preocupări comune. Proiectele artistice sunt din ce in ce mai
complexe, mai îndrăzneţe, necesită fonduri foarte mari comparativ cu
posibilităţile creatorilor din secolul trecut. Prin abundenţa şi vitalitatea
discursurilor artistice contemporane s-au spart barierele tradiţionalului, se
cumpără vidul, lipsa, imoralul, antieticul şi se tolerează tot. Totul trebuie
însă susţinut teoretic. Există doua clase, tipuri distincte de consumatori de
artă, ştiutorii şi ageamiii. Cunoscătorii fac cele mai interesante achiziţii
artistice, chiar cu investiţii rezonabile, în timp ce a doua categorie cumpără
dupa bunul plac sau apelează din snobism la un „specialist”. De obicei fiecare
comunitate de artă are un „priceput” care de multe ori e criticul de artă. Cel
care cumpără un produs de artă, dar mai ales preţul pe care îl dă pentru
achiziţionarea lucrării spune foarte puţin despre lucrarea în sine, dar în ceea
ce priveşte cota creatorului, latura financiară contează destul de mult. S-ar
putea spune că lumea artei funcţionează în două direcţii: una în care se
investeşte în propunerile artistice fără a avea intenţia scoaterii unui profit
din asta – aşa cum apare des în literatura de specialitate: „pentru amorul
artei” sau „artă pentru artă”, şi cealaltă direcţie, mai ingrată de altfel, în
care scopul financiar este principalul „target”: se investeşte pentru a se
scoate profit, în care arta este un fel de „cel mai de vârf negoţ”. Cam tot
ceea ce înseamnă mediu privat se încadrează în cea de-a categorie, asta nu
înseamnă însă neapărat ca brand-urile
propuse sau calitatea demersurilor artistice ale celor propuşi şi aflaţi în
„custodie” sunt de joasă calitate sau prea comerciale. Cu cât un artist e
promovat de instituţii private mai importante şi mai puternice, cu atât
palmaresul său creşte. În artele plastice spre exemplu, mai nou, marile
companii achiziţionează opere de artă contemporane şi-şi formează un fel de
patrimoniu artistic corporativ, valoare financiară pe care o estimează a fi
mult mai mare în viitor. Apar aici agenţii şi agenţiile de consultanţă în
domeniu. Există la ora actuală un nivel foarte ridicat de profesionalism în
ceea ce priveşte promovarea valorilor artistice prin acest canal privat, dat
fiind faptul că tot ce se reduce la valoare financiară are la bază organigrame
complex elaborate şi se apelează la specialişti într-adevăr dedicaţi şi care
cunosc foarte bine segmentul ce-l reprezintă şi în care operează. Se investesc
sume mari în pregătirea unui specialist sau dacă se apelează la un „teoretician”,
un independent, pe lângă faptul că în majoritatea cazurilor el este foarte
selectiv, se prea poate să fie şi destul de scump pentru a-şi pune semnătura pe
un text “„ajutător”. Într-adevăr cuvântul „selectiv” caracterizează cel mai
bine acest filon privat din zona artei contemporane, ghidul sau listele se vor
cât mai triate şi cât mai aerisite; important este afişarea numelui „greu”
printre cei reprezentaţi. Se stabilesc relaţii, comunicări, se elaborează
criterii, texte, direcţii susţinute, strategii de imagine, de participare,
procente din vânzări, cataloage, vânzări cu recepţii, cu invitaţii speciale, cu
publicitate pe canale media, cu discount-uri speciale pentru invitaţi speciali,
cu cote, liste, orchestre, caviar, şampanie. Totul pare
a avea ataşată o etichetă pe care scrie „high”: „high life” „high price”, „high
level”, „high society” … “high
collectible”. Această tendinţă a făcut ca preţurile pentru un Klimt sau un
Picasso să ajungă la preţuri exorbitante. Strategiile au dat roade, „trend”-ul
s-a generat, majoritatea se mulează la noua formă, la noua „eră”. Fără nici un
dubiu, se fac eforturi enorme şi susţinute în ceea ce priveşte investigarea
fenomenului artistic contemporan. Oamenii pasionaţi vin din ce în ce mai mult
din domenii diferite faţă de cel al artei, dar în contextul sincretismului
actual barierele dintre ştiinţe au început încet să nu mai fie atât de rigide
cum se credea. Experienţa artistică a ultimilor ani
este de cele mai multe ori bulversantă pentru generaţiile trecute de prima
tinereţe. De la începutul secolului XX arta a provocat, a scos spectatorul din
exerciţiul obişnuit al privirii contemplative. Chiar dacă în spate se află
peste o sută de ani de experienţă, ne-am obişnuit să considerăm opera de artă
doar un stimulent emoţional, deconectant, în care să găsim refugiu pentru
clipele de relaxare. În ultimele decenii fenomenul artistic a devenit
reversibil şi nu doar gestul artistului este cel care incită, ci realitatea
este cea care provoacă cel mai adesea artistul. Îl determină să iasă din
condiţia romantică a „turnului de fildeş” în care nu îşi asumă un rol de jucător
în plan social, politic sau chiar economic. Rezultatul, acum la început de
mileniu trei, este încă surprinzător pentru cei din jur. Muzica mileniului trei
de exemplu găseşte tot mai puţine repere comune cu o tradiţie prin care se
obişnuia să se definească „obiectul artistic”. Este greu să mai facem o analiză
a creaţiei tinerilor muzicieni, din perspectiva doar a unor categorii estetice
ca frumos, armonie, unicat, manualitate, etc. În creaţia tinerilor artişti
recunoaştem sunete şi imagini ale lumii în care trăim, decupaje sonore dintr-o realitate imediată, o prezenţă a
obiectului banal ce nu ne lasă să ne desprindem de un cotidian care ne
agresează şi de care nu putem face abstracţie. Muzicianul contemporan este şi
el exponent al lumii în care existăm, căreia îi recunoaştem multe avantaje
venite cel mai adesea prin intermediul tehnologiilor înalte, ce oferă un
confort existenţial, dar solicită o adaptabilitate rapidă pentru lumea nouă în faţa
căreia mulţi rămân nepregătiţi. Aşa se naşte conflictul, nostalgia, tendinţa de
a nu recunoaşte că ceva esenţial s-a schimbat, că şi arta muzicală la rândul ei
trebuie să fie imaginea acestor lucruri. Am prefera ca în ea sa găsim refugiul,
am dori să găsim un popas în fuga noastră de adevăr, un ceva prin care nu atât
inteligenţa să ne fie provocată, cât mai degrabă să ne imaginăm că putem trăi
un impact senzorial, emoţional. Dar lucrurile nu pot fi despărţite şi,
indiferent ce exprimă fragmentul muzical, muzica rezistă dacă este
convingătoare. Trebuie sa acceptăm că trăim într-o lume dominată de raţiune, în
care vorbim permanent despre progres în domeniul cunoaşterii, că simţim
efectele acestuia, că beneficiem de produsele inteligenţei epocii noastre. În
plan social s-a luptat pentru egalizarea şanselor, pentru dreptul la învăţătură
şi tehnologizare, epoca în care ne aflăm este ceea a globalizării şi
consumului, altfel spus şi în plan cultural arta trebuie sa fie expresia
acestora. Arta nu mai doreşte să se adreseze doar elitelor, s-a democratizat,
s-a angajat în dialogul direct despre problemele lumii de astăzi. Pentru
artistul contemporan motivaţia actului său este prezentul. El nu poate rata o
lume atât de provocatoare, ce se exprimă la nivelul cotidianului, nu poate
exista în afara ei. Obiectul artei, indiferent de mijlocul prin care artistul
se exprimă este, în chip reflex, reacţia directă la ceea ce el vede sau trăieşte,
este imaginea unui tablou sintetic creat de un peisaj extrem de divers. Opera
de artă este un semnal din care nu lipsesc accentele critice, umorul, speranţa,
expresii ce rămân un document veridic al lumii în care trăim. Generaţia de azi este obişnuită să nu mai ţină cont de
convenţii, de o tradiţie restrictivă din perspectiva expresiei artistice.
Artistul îşi asumă un mod personal de a interpreta, de a reacţiona în faţa
cotidianului cu instrumentele specifice, fiind interesaţi ca mesajul lor să fie
perceput ca un manifest. Arta lor este un produs cultural, exprimă atitudine,
implicare, reacţie participativă, elemente ce au schimbat de-a lungul anilor
statutul pasiv al artistului. Arta contemporană exprimă reacţia imediată faţă
de fenomenele unei realităţi, indiferent care ar fi natura lor. Ţinta
interesului artistic este de cele mai multe ori sfera social – politică. Opera
de artă îşi găseşte acum motivaţia în concept, îşi propune să-l facă pe
privitor un partener de dialog, îi stimulează gândirea, îl provoacă să
reacţioneze, îi ridică probleme. Universul artei lor îşi găseşte sursele în
cotidian. Oameni, întâmplări, gesturi, banalul ridicat la rang de simbol,
incursiuni în prezent, trecut sau viitor, toate acestea sunt experienţe trăite,
asumate, sunt semnale dintr-o existenţă pe care avem tot mai puţin timpul să o
analizăm. Artistul îşi asumă acest rol, rămâne conştiinţa lucidă în avalanşa de
evenimente. În arta lor ne recunoaştem, reflectăm la ceea ce suntem şi trăim.
Lumea care ne înconjoară nu este nici frumoasă, nici liniştită, nici lipsită de
surprize; trăim sub teroarea vitezei, a aglomeraţiei, a manipulării venite din
media, a kitsch-ului. Ele însă nu vor reuşi să scoată omul dintr-o dimensiune
culturală în care raţionalul, emoţionalul, fantasticul, acţionează aproape
inconştient. Omul se dovedeşte a fi un personaj capabil de a se multiplica,
ipostazele sunt neaşteptate, iar imaginaţia, umorul şi ironia îi dau şansa ieşirii
din real. Întreg ansamblul este un performance, un tablou decupat din viata
noastră de zi cu zi.
·
Mass-media (presa, radioul, televiziunea) ar
trebui să facă accesibile oamenilor atât valorile culturale universale, cât şi
cele naţionale. Afirmarea culturii de masă este însoţită de procese ce
oglindesc diverse confruntări ale societăţii umane contemporane, care este, din
păcate, dezorientată, incapabilă să soluţioneze multitudinea de probleme
stringente. Aşa numita cultură ,,de consum,, propagă cultul forţei, alte vicii
umane, ceea ce denotă lipsa unei perspective clare în procesul de concepere a
umanităţii şi a principiilor ei etico-morale.
Percepţia generală despre cultura contemporană românească este una favorabilă, atât în ţară cât şi în exteriorul
ei. Din nefericire majoritatea publicaţiilor româneşti tratează cultura
românească sub formă de “agendă”, lipsesc de pe piaţa autohtonă revistele culturale care să contribuie la
schimbarea în bine a percepţiei oamenilor faţă de cultura şi identitatea naţională,
să sporească atenţia pe care românii, companiile româneşti şi media românească
o acordă fenomenului cultural. Mass-media trebuie să se implice în viaţa
culturală românească şi să acorde o atenţie deosebită promovării artei
contemporane şi a valorilor româneşti. Nu multă lume ştie despre Centrul
Internaţional pentru Artă Contemporană – CIAC, o
instituţie independentă ce funcţionează de mai bine de şapte ani ca interfaţă dinamică
şi flexibilă între scena artistică din Romania şi cea internaţională. Centrul
se adresează cu prioritate generaţiei tinere de artişti, critici, formatori,
manageri culturali, iubitori de artă, dezvoltând proiecte în complementaritate
cu activităţile celorlalţi factori culturali din România. Fundaţie
non-guvernamentală, apolitică şi non-profit fondată în 1999 în Bucureşti - a cărei
misiune este de a promova arta contemporană românească, de a stimula
schimburile culturale între România şi celelalte ţări din lume şi de a favoriza
circulaţia informaţiei despre arta actuală - CIAC promovează în special arta
alternativă, noile medii de creaţie, multiculturalitatea şi
interdisciplinaritatea. Strategia de programe are ca direcţie prioritară
prezenţa în scena internaţională prin dezvoltarea de parteneriate cu centre şi
instituţii similare privind generarea de proiecte expoziţionale, schimburi de
informaţii, rezidenţe de artişti, studenţi, profesori invitaţi, etc. Una dintre
resursele importante de care dispune CIAC rezidă în apartenenţa la o serie de
reţele formale sau informale de creaţie contemporană precum şi în contactele de
colaborare cu prestigioase instituţii şi personalităţi din lume. Principalele
puncte forte de activitate sunt Centrul de resurse, prin baza
documentară ce conţine informaţii despre artişti români, biblioteca, mediateca,
videoteca şi colecţia de diapozitive, Laboratorul de creaţie, prin promovarea noilor tehnologii în arta
direcţionată către explorarea resurselor creative şi de comunicare şi
Platforma artistică, axată pe investigarea inter-relaţiei dintre
creaţia contemporană (ca mijloc de diseminare a valorilor şi trans/formare a
mentalităţilor), oraş şi comunitatea urbană. Activitatea CIAC
urmăreşte determinarea unei mai bune cunoaşteri şi înţelegeri a fenomenului
artistic contemporan, stimularea artiştilor din România şi consolidarea
poziţiei lor pe scena internaţională precum şi atragerea şi educarea publicului
către arta contemporană. Tot în Bucureşti s-a deschis la 29 octombrie 2004, în
incinta Casei Poporului, Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Poate că arta
româneasca în sensul artei secolului 21 nu se promovează suficient. Problema
este că mulţi tineri artişti preferă să caute "afaceri" decât să se
implice în a face artă novatoare până la capăt.
Există diferite percepţii despre arta modernă, ca scop şi finalitate,
dar şi pentru ca arta modernă occidentală e de un fel, iar cea romanească e de
altul, şi nu pot fi învinovăţite doar profesoratul şi instituţiile oficiale. Din
păcate fenomenul mass-media prezintă o cultură a mediocrităţii, a mizeriei,
false probleme, escrocherii, (manele, telenovele, emisiuni ridicole), e greu să
convingi presa să-şi îndrepte atenţia spre fenomenul artistic. Un alt aspect
dureros este legat de circulaţia deficitară a artiştilor în alte ţări, de lipsa
de informaţie, de lipsa unui public educat, adaptat la schimbări, capabil de un
dialog constructiv cu fenomenul artistic.
Muzica contemporană
Dintotdeauna, creaţiile artistice contemporane au
fost văduvite în raport cu suratele lor mai mari, operele consacrate, devenite,
o dată cu trecerea timpului, clasice. Publicul (mai mult sau mai puţin larg) nu
prea e interesat de ceea ce se întîmplă în artă acum. De altfel, nici nu este
prea sigur că ceea ce se întîmplă în artă acum poate fi considerat artă. De
aceea, se refugiază pe o poziţie comodă, în care raporturile cu produsele
artistice sunt condiţionate de vechimea acestora din urmă. Activitatea muzicală – ca şi cea artistică, în general
–, are, pe lângă vectorul înaintării în substanţa sunetului, care merge pe
linia creării valorii şi se raportează la alte valori create anterior şi
adaugă, prospectează, găseşte noi orizonturi, concretizează nişte lucruri care
plutesc în atmosfer, mai există şi percepţia socială, de masele de oameni care
urmăresc fenomenul, dar nu sunt implicaţi la un nivel creator. La evenimente de
genul concursurilor, premiilor, se
fixează nişte idei, nişte momente, dar asta nu-nseamnă că întotdeauna există o
legătură foarte strânsă între nivelul la care a ajuns vectorul creator şi
nivelul la care poate lumea să îl perceapă şi să îl recepteze. Muzica de
azi, contemporană, nu se insinuează cu uşurinţă în auzul cititorulu. Fenomenul
muzicii contemporane, care are şi ea, multe niveluri de audiţie este şi în
lumină, dar şi în întuneric, fără să vorbim despre frazare, forme, sau şi mai
general, despre sisteme de notaţie, despre “filiaţie” între compozitori. Fenomenul
muzical contemporan, în marea lui diversitate şi complexitate, ar trebui mult
mai mult prospectat, atât ca şi curent mare, dar şi ca realizare individuală a
fiecărui compozitor. Nivelul la care s-a ajuns în ultimii ani a fost un
postmodernism, care este reprezentat la noi de compozitori ca Liviu Dănceanu,
conducătorul Archaeusului, un veritabil atelier de muzică contemporană din
Bucureşti, una din cele mai vechi formaţii de muzică contemporană din România
(constituită în 1985). Dar există şi direcţii ultraavangardiste care merg pe
linia curentului spectral care, acum, începe să îmbătrânească şi el, dar a fost
vârful de lance al avangardei anilor 70-80. Nu prea întâlnim persoane care să fie atât de bine ancorate în
fenomenul contemporan, încât să nu vibreze în faţa creaţiei celor vechi. Trăim
într-un timp al schimbărilor accelerate în care lumea se transformă foarte
repede, iar procesul de învechire îşi creşte turaţia de la an la an. O lucrare
muzicală, o carte, un eveniment cultural petrecut acum patru ani pare atât de
îndepărtat, încât se „fosilizează” rapid. Diferenţele din sânul trecutului tind
să se aplatizeze şi să se egalizeze: de-abia ne mai interesează dacă ceva s-a
petrecut ieri sau acum cinci mii de ani. Consecinţa este că trecutul, atât cel
imediat, cât şi cel îndepărtat, devine un rezervor de preistorie din care noi
extragem, atunci când avem nevoie pentru a ne justifica ideile sau acţiunile,
exemple pilduitoare. El s-a transformat într-un mare
ecran de calculator prin care navigăm cu funcţiile „Scroll”, „Find”, „Find and
Replace”, „Delete” şi altele devenite operatori universali. A te adapta într-o
asemenea situaţie înseamnă a înţelege şi a regândi permanent raportul dintre
centru şi margine, dintre actual şi inactual, dintre poziţia ta şi o
împrejurare anume. Dar acest
lucru nu se poate face fără a începe să selectezi şi să valorizezi componentele
situaţiei. Iar situaţia e întotdeauna un amestec de prezent, trecut şi viitor.
Nu putem înghiţi totul, fără discernământ. Iar discernământul implică, în
primul rând, o reaşezare a valorilor trecutului, căci ele vor orienta prezentul
şi viitorul. Suntem prizonierii unei dinamici temporale care va schimba faţa
lumii în următorii zece ani. O parte a acestui mecanism dinamic se regăseşte şi
în domeniul muzicii contemporane. O dezbatere privind canonul, asemenea aceleia
din literatură, încă nu a avut loc în ceea ce priveşte muzica nouă. Şi acest
lucru este valabil nu numai pentru România, ci pentru întreg peisajul muzicii
contemporane. Dar urgenţa temei şi influenţa pe care a avut-o discuţia literară
mondială în jurul canonului occidental se pare că a dat naştere la discuţii şi
încercări, deocamdată punctuale, de re-analizare a fenomenului muzicii noi. Semnale
diverse, venite din Germania, Franţa şi Statele Unite, pun diferite întrebări
şi analizează scena muzicală internaţională. Tonul critic, atitudinea polemică
şi simţul realităţii caracterizează aceste luări de poziţie. Deşi se ocupă de
probleme specifice - computer-music, muzică şi politică, postmodernism şi
hipermodernism, ecologie muzicală, crossover-music - fiecare luare de poziţie
porneşte de la impulsul redefinirii valorilor muzicii noi în lumea actuală, în
noul secol şi mileniu. În Statele Unite a apărut acum câţiva ani o carte
controversată a antropologului Georgina Born, intitulată IRCAM, Boulez, and the
Institutionalization of the Musical Avant-Garde (IRCAM, Boulez şi
instituţionalizarea avangardei muzicale) şi o sumedenie de articole pro şi
contra acesteia. Iar de curând, pe Internet, am găsit un scurt articol al lui
Miller Puckette, unul dintre cele mai puternice creiere de analiză şi concepere
a programelor muzicale pentru calculator, colaborator apropiat al lui Boulez. Articolul este intitulat, în stilul fun al unor universitari
americani, Stand back: 20th Century Art
Music is falling under its own weight (Păzea: muzica serioasă a secolului 20 se
prăbuşeşte sub propria-i greutate!). Mulţi cred că Georgina Born
îndeplineşte, prin cartea sa, rolul de psihanalist al sistemului instituţional
al muzicii noi. Autoarea
prezintă în cartea sus-menţionată mai multe aspecte: IRCAM-ul parizian al
anilor ’80-’90 (Institut de Recherche et Coordination Acoustique/Musique) este,
după Darmstadt-ul anilor ’50-’60, noul centru mondial al avangardei muzicale. El
e o instituţie creată de Pierre Boulez, personalitate de orientare modernistă.
Cercetările de vârf în câmpul tehnologiei muzicale au necesitat un aflux de
creiere din Statele Unite. Aceştia sunt tineri analişti, programatori şi
compozitori ce posedă o altă orientare culturală (pop) sau estetică (sunt
generaţia postmodernă). Ei intră în conflict cu Boulez şi cu gusturile sale
muzicale. Autoarea împarte trend-urile muzicii noi în modernism IRCAM,
postmodernism IRCAM, postmodernism non-IRCAM (minimaliştii) şi pop non-IRCAM
(Stevie Wonder, Michael Jackson). Se profilează aşadar o luptă estetică între
modernismul european şi postmodernismul american. Anii ’90 aduc un alt fenomen:
acceptarea unor tineri compozitori europeni de orientare postmodernă, strategie
ce – pare-se – porneşte chiar de la Boulez şi susţinătorii săi. Ea ar avea
rolul să contrabalansenze revolta estetică a americanilor şi să ofere o altă
alternativă, tocmai în momentul în care coeziunea Uniunii Europene sporeşte
prin primirea de noi membri. Cam aici s-ar opri, foarte pe scurt expusă,
analiza Georginei Born, care scutură extrem de dur şi uneori injust sistemul
muzicii contemporane în versiunea IRCAM. La rândul lui, Miller Puckette scrie
despre multe lucruri interesante şi arzătoare: despre criza ascultătorilor
acestei muzici, despre publicul de concert, despre limbajul componistic, despre
„preoţii” muzicii contemporane (un articol admirabil pe această temă a publicat
acum câţiva ani compozitorul şi teoreticianul italian Nicola Sani), despre
muzica în universitate şi sistemul de predare al idiomului contemporan.
Interesant în articolul său este aplombul cu care pune probleme fundamentale cu
aerul cel mai bonom. De pildă, Puckette are un dar special al exprimărilor
directe, clare, pline de sevă, pe care le „împachetează” într-un stil haios.
Vorbind despre necesitatea existenţei regulilor în cadrul unui sistem
compoziţional complex, el ajunge la următoarea exprimare: „regulile sunt un
sortiment esenţial de gumă de mestecat pentru minte, fără de care compozitorul
nu se poate mişca.” Sau, în altă parte: „Deşi muzica noastră este atât de complexă,
încât puţini oameni o pot asculta, totuşi noi nu oferim cea mai complexă muzică
din lume, ci numai pe cea mai neascultabilă. A compara sub raportul
complexităţii muzica noastră cu cea nord-indiană e pur şi simplu rizibil.
Oricum, a noastră sună oarecum prea complex. Iar cauza constă în aspectele
calitative, nu în cele cantitative. Poate că avem un alt tip de complexitate
(sau poate doar o simplă confuzie) decât cea a altor muzici. Dexteritatea
occidentală de a clasifica, combina, diseca, structura şi construi ne-a condus
la supremaţia mondială în manufactură, medicină şi electronică. Şi totuşi,
populaţia noastră se întoarce către o muzică ce derivă mai cu seamă din
diaspora africană, decât din ’propria’ noastră cultură muzicală.” Drumul actual
al muzicii contemporane se vede confruntat cu o mulţime de probleme, de la
sistemele de acordaj la marketing. Ceva trebuie să se schimbe. Puckette,
criticând metoda universitară de a îngusta limbajul muzical la cel serial şi
post-serial şi militând pentru libertatea limbajului muzical în programele
universitare, oferă un posibil traseu de urmat, neinfailibil, dar cel puţin
actual şi realist: „E tentant să încercăm a pregăti o paradigmă muzicală nouă.
Poate că un drum ar fi să încercăm să construim o muzică ce este totodată
tonală (astfel că putem auzi rezultatul) şi – în acelaşi timp – hipercomplexă
din punct de vedere combinatoric, astfel încât şi compozitorul conceptualist
să-şi poată avea domeniul său de referinţă.” Şi încheie cu brio, semnând cumva
simbolic actul de deces al supremaţiei muzicii seriale, declarată de Schoenberg
acum o sută de ani: „Aici am arătat că răspunsul probabil nu va fi o nouă
paradigmă muzicală de genul celei bazate pe totalitatea celor 12 sunete, ci mai
degrabă problematica va fi ridicată de un fenomen mai larg, care este rolul
mutant al compozitorului în contemporaneitate. Din acest punct de vedere,
sistemul bazat pe cele 12 sunete apare a fi o biată aberaţie întreţinută de
insistenţa noastră în a zăbovi în jurul modelului compozitor/ hârtie/muzician,
mult timp după ce acesta a devenit revolut.”
Muzica electronică
Calitatea exclusivă a muzicii electronice în acest context este că
ea trăieşte doar aici şi acum, în formula care-i este proprie, adică
într-un live DJ set dintr-un club undeva în lume. Nu este repetabilă, singura ei greutate stă în
intensitatea basului, iar valoarea nu i se poate proba decât după un criteriu
pe care tot ea l-a făcut perfect obiectiv: transa fizică. Altfel spus, dacă
muzica e bună (există şi în lumea lor talentaţi şi inspiraţi, la un loc cu
banalii şi cu cei de umplutură), ea va acţiona ca o substanţă bine direcţionată
asupra căreia nici corpul, nici raţiunea nu vor mai avea nicio putere de
decizie. Folosită cum o fac eu acum, ea îşi pierde complet proprietăţile şi
funcţia, fiind scoasă din elementul urban şi de mulţime care a generat-o şi
care o cere din ce în ce mai mult. O diferenţă necesară este cea faţă de un
concert de jazz bazat pe improvizaţie - şi el evenimentul momentului său, dar
care se adresează mai degrabă intelectului şi nu urmăreşte direct inducerea
unor senzaţii de natură fizică. Muzica electronică nu este o muzică cultă, ci o
muzică-cult, devenită astfel tocmai datorită capacităţilor hipnotice pe care le
are. Vorbeşte stomacului şi membrelor, care îi răspund pe cont propriu, timpul
de reacţie fiind cel care îi stratifică publicul şi îi evidenţiază vedetele.
Fenomenul clubbing
This is my church. Tonight, God is a DJ
Afirmaţia de mai sus le aparţine celor de
la Faithless şi datează din 1998, fiind un punct de referinţă pentru ce
înseamnă cultura (muzicală) urbană din 2009. Fenomenul de clubbing şi party-urile
de muzică electronică sunt definitorii pentru societatea contemporană, a cărei
ideologie nu mai este una tare sau încărcată metafizic, ci una a maximei
intensităţi momentane: un carpe diem exploatat din ce în ce mai
inteligent şi cu mijloace tot mai potente. Ele variază de la cele underground
de goa, dubstep şi drum & bass, până la un Sensation
cu zeci de mii de oameni îmbrăcaţi în alb pe un stadion. Dar toate au în comun
pupitrul de mixaj, unde stă un om care, prin priceperea şi intuiţia sa, ştie să
inducă mişcare. Este vorba, până la urmă, despre un cult al plăcerii şi al
senzaţiei care reclamă doar prezenţă anonimă şi oferă în schimb cadrul perfect
pentru afirmarea unică a trăirilor prin eliberare fizică. Valoarea fenomenului
stă în chiar motivele pentru care există şi e cerut, fiind un drog asubstanţial
al maselor şi un punct de maximă concentrare a ideii de urbanitate. Clubul a
înlocuit catedrala şi muzeul, fiind emblema prezentului şi locul din care poţi
cunoaşte prin experienţă directă orice destinaţie din lumea asta. E piaţa
nopţii. Muzica electronică se află într-o serioasă relaţie de interdependenţă
cu locul în care e creată şi desfăşurată, într-o măsură mai mare decât filmul,
teatrul sau celelalte genuri muzicale mai mult sau mai puţin intrate în
tradiţie. Fie că e vorba de hale dezafectate, complet neamenajate, de stadioane
sau de cluburi destinate exclusiv acestor evenimente, calitatea principală a
spaţiilor de clubbing constă în senzaţia de lume închisă pe care o
oferă, unde basul hrăneşte şi încălzeşte şi unde lumina zilei nu are acces. Spaţiul
contribuie la efectul obţinut aproape în aceeaşi măsură ca muzica, produsul pe
care îl formează împreună fiind cel cu adevărat relevant pentru a-nţelege
contemporaneitatea şi preferinţele ei. Un club are trei elemente principale:
pupitrul DJ-ului (masa de mixaj), spaţiul de dans şi barul. Există însă nişte
aspecte colaterale foarte importante, care îl fac să fie un spaţiu de calitate:
sisteme impecabile de sonorizare şi lumini, o structură cu deschideri ample şi
tavan înalt, un bun sistem de răcire şi aerisire, precum şi o temă în
amenajare. Această temă va fi şi ea una contemporană, astfel încât să facă din
spaţiul acela un loc nocturn, bine izolat şi compact, unde timpul trece după
principii interne şi muzica face legea.
DJ-ul
şi funcţia sa
Exemplu perfect de artist contemporan
(post-post.. modern), DJ-ul e cel care a asimilat tradiţia şi o interpretează
pentru actualitate, dându-i nota personală şi răspunzând în timp real
publicului de aici şi acum. E un bricoleur prin definiţie,
deoarece nu face decât să re-producă elemente deja existente, pe care însă le
valorifică pentru prezenţă[1]. DJ-ul "ştie toată muzica",
cunoaşte oamenii şi locurile şi creează "cocktailul
momentului" în funcţie de toţi aceşti factori. E un pasionat şi un bun
profesionist, care se va adapta la atmosfera pe care o întâlneşte în fiecare
club şi o va ridica până la explozie, prelucrând materia brută pe care o are la
dispoziţie: sonoră, luminoasă şi umană. E "Dumnezeul momentului",
pentru că ştie mai bine decât clubberii ce îşi doresc şi le oferă cu
maximum de generozitate experienţa unei nopţi de împlinire curată. Un DJ nu va
deveni niciodată celebru prin albume, youtube sau torenţi, ci
numai prin cum ştie să umple evenimentul. Eşti acolo, îi asculţi setul şi, dacă
a lucrat bine, te interesezi cine e şi vei şti să-l cauţi şi data viitoare.
Bibliografie :
- Born, Georgina, Rationalizing Culture: IRCAM, Boulez, and the Institutionalization of the Musical Avant-Garde, University of California Press, 1995
- Puckette, M., Interprocess communication and timing in real-time computer music performance, Proceedings, International Computer Music Conference. San Francisco: International Computer Music Association, 1986
- Puckette, M., The theory of technique and electronic music, World Scientific Press, Singapore, 2007
