Thursday, November 1, 2012

MATERIA - STATUT ONTOLOGIC

ANUL / YEAR II / Nr. 7 / 2012. 10.-12.
Arte vizuale / Visual arts
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies
2012.11.01. Joi / Thursday

Autor / Author: Vasile Tolan
Asist.univ. Dr. Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
http://tolan.ro/
http://www.youblisher.com/p/167529-Tolan/
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-tolan-vasile.html

 
MATERIA - STATUT ONTOLOGIC
THE MATTER – ONTOLOGICAL STATE
   
Keywords: Art Brut, Minimal art, Dematerialize, Abstract Expressionism, Shape, Matter, Materiality, Mimesis, Modernism, New Realism, Post-modernism, Transfiguration, Secularization, Trompe-l’oeil.

Cuvinte cheie: Artă Brută, Artă minimală, Dematerializare, Expresionism abstract, Formă, Materie, Materialitate, Mimesis, Modernism, Noul realism, Post-modernism, Secularizare, Transfigurare, Trompe-l’oeil.

Abstract: The study outlines the general issues, which are taken into discussion and shows some of the conceptual delimitations, such as: the acceptance given to matter and materiality in the visual arts, the dynamics of matter in the creative process (form, movement, transformation), or its opening towards spirituality (the poetics of the matter). The author also distinguishes the ideas related to matter in the visual arts realm, ideas which constitute the starting point of his thesis. These are the following ones: the fact that although they initially derive from nature, between the art's and nature's matters there is a non-identity relationship; that depending on their physical characteristics (consistency, granulation, density, structure- crystalline or amorphous etc.) they show a certain specific formal endowment, so that they can be only used for a specific kind of visual modeling, without the possibility of using one instead of the other because each of them has its own visual expressivity; the fact that the matter is permanently related to form, the latter being able to accomplish the coupling between the matter and the idea, which is being expressed- the visual arts space being first of all the matter, which has received a certain form and structure.

Rezumat: Se conturează problemele generale luate în discuţie şi se operează câteva delimitări conceptuale necesare, cum ar fi: accepţiunea dată materiei şi materialităţii în artele plastice, dinamica materiei în procesul de creaţie (stare, mişcare, transformare) sau deschiderea acesteia către spiritualitate (poetica materiei). Sunt evidenţiate de asemenea ideile legate de materie în sfera artelor plastice care se constituie pentru autor ca punct de plecare în studiul de faţă, şi anume: faptul că, deşi provin iniţial din mediul natural, între materiile artei şi materiile naturii există o relaţie de non-identitate; că în funcţie de caracteristicile lor fizice materiile (consistenţă, granulaţie, densitate, structură cristalină sau amorfă etc.) prezintă o anumită vocaţie formală şi se pretează la un anumit tip de modelare plastică, astfel că nu pot fi folosite una în locul celeilalte, avându-şi fiecare propria expresivitate plastică; faptul că materia este în mod indisolubil legată de formă, aceasta din urmă realizând racordul între materie şi ideea ce se vrea exprimată – spaţiul plastic fiind în primul rând materie ce a căpătat o anume formă şi structură.
 
 
 
 

*
Probleme generale şi delimitări conceptuale:
- Ce este materia din punct de vedere al artelor plastice ?
- Materie, materialitate, materialism.
- Stare, mişcare, transformare.
- Poetica materiei.

Materia este, estetic vorbind, conceptul complementar al formei. În limbajul natural şi cel al pedagogiilor artistice, materiei i se spune şi conţinut al formei. În extensie, în plan ontologic, prin materie nu trebuie să înţelegem doar materia sensibilă care umple spaţiul, ci materie în sensul cel mai larg este tot ceea ce e nedeterminat şi nediferenţiat în sine, în măsura în care îşi dovedeşte capabilitatea de a primi forma, până la formele elementare ale spaţiului şi timpului. Acestui mod de a fi al materiei îi spunem în mod normal realitate, existenţă. Luarea în posesie de către artist a realităţii, îi dă acestuia sentimentul realităţii, adică îl pune în situaţia de stăpânire a materiei.

“Realitatea singură îndeamnă pe om să-i vadă transformările posibile şi cunoscându-le să le înfăptuiască. Întreagă, realitatea aceasta tânără, deschisă către viitor, prospectivă cum este, afirmă fără urmă de fatalism necesitatea”. [Constantin Noica (1.)]

Există şi un sens mai restrâns al materiei în sens estetic. Prin aceasta (materia), înţelegem domeniul elementelor sensibile pe care se bazează plăsmuirea artistică. Într-adevăr în obiectul estetic, rolul de materie îl are acea întruchipare, care poate fi recunoscută ca artă ce simbolizează spaţiul şi timpul. Raportul spaţio-temporal, este fără îndoială fundamental pentru toată analiza obiectivă a formativităţii, a materialităţii şi a frumosului. Din acest punct de vedere, materia nu înseamă ceva ultim şi indisolubil ca în fizică sau chimie, ci este cu desăvârşire doar specia elementelor sensibile care, în creaţia artistică suferă o modelare de un caracter particular şi personal.

Fără materie, nu numai că arta n-ar putea fi, dar nici nu ar putea deveni ceea ce aspiră să fie. În opoziţie categorială faţă de conceptul filozofic de materie, ca principiu desemnând un domeniu al spiritului, conceptul estetic al formei, raport la materie, dobândeşte o seamă de determinări dintre care încercăm să surprindem câteva.

a. Materiile au o anumită vocaţie formală, au o consistenţă, o culoare, o granulaţie. Materiile sunt alese pentru “anumite efecte”, “izvorâte din natură”; materiile artei nu sunt naturale, există un divorţ între materiile artei şi materiile naturii – chiar unite printr-un riguros acord formal – întrucât este vorba de o trecere din sfera naturii în sfera culturii. Din materialele puse la dispoziţie de natură, arta extrage materialul şi substanţa unei naturi noi. Materialele artei au o dimensiune culturală, ele se înscriu într-o altă ordine: lemnul statuii nu mai este lemnul arborelui, marmura sculptată nu mai e marmura carierei. Viaţa aparentă a materiei naturale s-a modificat, s-a metamorfozat.

 “Astfel se stabileşte un divorţ între materiile artei şi materiile naturii, chiar dacă sunt legate între ele printr-o riguroasă analogie formală. Se vede cum se întemeiază o nouă ordine. Sunt două regnuri, chiar dacă nu intervin artificiile şi fabrica. Lemnul statuii nu mai e lemnul arborelui, marmora sculptată nu mai e marmora din carieră; aurul topit, prelucrat, este un metal inedit; cărămida arsă şi clădită, n-are nimic comun cu argila din carieră.” [Henri Focillon, vezi (2.)]

Sub acţiunea umană modelatoare materia naturală îşi modifică existenţa în mod dramatic, sensurile/semnificaţiile latente în starea originară fiind “descătuşate” de artist, nu însă fără ca acestea să sufere totuşi o profundă metamorfoză: “Pentru un sculptor, lemnul are trei vieţi: cea dintâi, de copac viu, care-şi trage seva din pământ către frunze şi flori, temător faţă de animale şi oameni, ale căror gânduri bune sau rele nu-i rămân ascunse. A doua viaţă a lemnului începe după un somn lung, abia după ce a fost tăiat şi pus la uscare, când sculptorul îl prinde în mâinile lui şi s-apucă să-i vorbească, rugându-l să încerce să exprime împreună cu el vreo minune de idee. Iar a treia viaţă începe după ce a fost cioplit şi scobit de unealtă, când, uscându-se crapă, trosneşte, se îndoaie, respiră, desăvârşind astfel opera artistului.” [Constantin Brâncuşi (3.)]

b. Materiile artei nu pot fi folosite una în locul celeilalte, o aceeaşi formă trecând de la o materie la alta, suportă o modificare esenţială, o metamorfoză: materiale diferite = expresie diferită. Unicitatea şi legătura ei cu procesul de materializare impune recunoaşterea modului “ în care forma este materializată, dar şi că ea este întotdeauna materializare” [H. Focillon].

c. “Materializarea” nu indică un proces de plăsmuire materială orientat spre exterior ci, prin excelenţă, un proces de construcţie stilistică. Materializarea presupune tehnica: materia – forma – tehnica devine la Focillon cadrul problematic esenţial care fundamentează examenul stilistic şi istoric al vieţii formelor.

d. Forma este întotdeauna materializare. Materia şi forma sunt indisolubil legate. “Tehnica este o noţiune activă şi vie”, tehnica este un proces sau “totalitatea procedeelor unui meşteşug”. Tehnica este aleasă de către artist întotdeauna în funcţie de tipul de materie în care vrea să-şi alcătuiască opera, mesajul pe care intenţionează să-l transmită fiind în mod hotărâtor influenţat de materia utilizată. Aici am putea aminti cazul gravurii – unde relaţia cu tehnica de gravare şi implicit cu materialul de gravat – deşi se pune în termeni diferiţi la fiecare personalitate artistică în parte –joacă un rol decisiv atât în procesul de obiectivare a lucrării finale cât şi în realizarea proiectului: “Una din cele mai specifice trăsături ale gravurii este aceea că proiectul la care se va raporta imaginea finală necesită o transpunere în materialul de gravat.

La acest nivel, al transcrierii şi respectării proiectului, se nasc atitudini diferite, se iau decizii distincte, de la gravor la gravor. În mod evident tipul de atitudine a fost puternic marcat de comandamentele epocii, de rosturile gravurii în context, există însă tulburătoare excepţii care netezesc înspre zilele noastre configurarea unor atitudini foarte personale, marcate de structura profesionistului dar şi de crezul lui artistic.” [Mihai Mănescu (4.)] Se impune stfel un imperativ de natură tehnică necesar, deşi nu suficient: “Compatibilizarea proiectului cu tehnica aleasă este o severă permanenţă în activitatea gravorului.

Este de neimaginat ca desenul premergǎtor, cât de sumar ar fi el, într-o concepţie mai modernă, sǎ conţină semne plastice pe care tehnica intenţionată de artist să nu şi le poată permite. În instrucţia artistică a ucenicilor breslei, tema revine cu insistenţă justificată.” [Mihai Mănescu, vezi (5.)]

e. Spaţiul plastic este în primul rând materie plastică structurată, in-formată. Materia este viaţa însăşi a spaţiului plastic - “totul este formă, viaţa însăşi este o formă” [Honoré du Balzac] – forma fiind aceea care face racordul între materie şi idee:“Forma ţine de Idee, nu ca hainele de corp, ci ca scoarţa de copac, în simbioză strânsă, fortificându-se împreună, murind împreună. La fel cum semnul revelează (sau ascunde) sensul, forma, în ceea ce are mai general, face cunoscută (sau ascunde) ideea.” [Jacques Claret, vezi (6.)]

Ca şi în natură, atunci când motivaţia ascunsă, funcţională a sensului formei dispare sau se schimbă contextual, forma rămâne, pentru o vreme, în suspensie, ca apendice care permite o decriptare, eventual, estetică plasându-se în sfera gratuităţii pure, a jocului.

Forma însăşi ţine de materializarea procesului creator:“Imperceptibilele modulaţii materiale, obţinute prin acţiuni fizice, imprimă caracterul unui impuls psihic, realizând o intenţie artistică.”

Tocmai această materialitate (re)găsită, intrinsecă limbajului plastic, pretinde artistului contemporan dedicat o participare, o comuniune iniţială totală cu ordinea lumii în tentativa de articulare a unor configurări artistice autentice, credibile.

NOTE:
1.      Constantin Noica, în lucrarea Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
2.      Henri Focillon, Vie des formes, Leroux, Paris, 1934, p. 49
3.      Constantin Brâncuşi, apud Tretie Paleolog, De vorbă cu Brâncuşi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 19
4.      Mihai Mănescu, Tehnici de figurare în artă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, cap. “Dialog cu materialul”
5.      Ibidem.
6.      Jacques Claret, Ideea şi Forma, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 76
7.      Constantin Chirculescu, în Prefaţa la René Berger, Descoperirea picturii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 6.