Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies
2012.10.01. Luni / Monday
Autor / Author: Vasile Tolan
Asist.univ. Dr. Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
http://tolan.ro/
http://www.youblisher.com/p/167529-Tolan/
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-tolan-vasile.html
MATERIA, ELEMENT FUNDAMENTAL AL LIMBAJULUI PLASTIC
THE MATTER - FUNDAMENTAL ELEMENT OF VISUAL LANGUAGE
Keywords: Art Brut, Minimal art, Dematerialize, Abstract Expressionism, Shape, Matter,
Materiality, Mimesis, Modernism, New Realism, Post-modernism,
Transfiguration, Secularization, Trompe-l’oeil.
Cuvinte cheie: Artă Brută, Artă minimală, Dematerializare, Expresionism abstract,
Formă, Materie, Materialitate, Mimesis,
Modernism, Noul realism, Post-modernism, Secularizare, Transfigurare, Trompe-l’oeil.
Abstract: The author of the study pursues to put together his research
regarding the matter and materiality in the context of the art
work, developed both as a practitioner and a teacher, and in the same time to
pursue an outline of a personalized point of view in the idea of opening this
theme to a future study.
Rezumat: Autorul prezentului studiu îşi propune să reunească cercetările sale
privind materia şi materialitatea în contextul operei de
artă, dezvoltate atât ca practician cât şi ca dascăl, dorind deopotrivă să
contureze şi un punct de vedere personalizat privitor la deschiderea înspre
viitor a temei propuse.
*
motto:
“Spre deosebire de Dumnezeu, artistul nu crează materia, el operează cu
ea.”
René
Berger
Materia, în contextul cercetării noastre, are două
ipostaze: una artistică şi una neartistică. Am putea zice că intervenţia cu intenţie
artistică îi dă materiei o configuraţie artistică. Poate să ne fascineze un
obiect, o fiinţă, un peisaj sau orice formă de manifestare a materiei, dar dacă
nu există o intenţionalitate de creaţie artistică din partea unui creator, nu
denumim această realitate artă. Sigur că în concepţia premodernă prelucrarea
materiei având ca finalitate obiectul de artă era obligatorie pentru actul
artistic. În epoca modernă, sau mai bine zis postmodernă, dominată de
raţionalism, poate fi suficientă concepţia, intenţia care de multe ori se
concretizează doar prin minime intervenţii în realitatea dată, prin schimbarea
uneori a contextului, a raporturilor dintre fragmentele alese, în schimbarea
atitudinii vis-à-vis de ele. Cred că ar fi
interesant de urmărit, prin exemple concrete, atitudinea şi modurile diferite
de abordare în diferite epoci, la diferiţi artişti.
Materia are o funcţie activă în timpul elaborării ei
formale, iar concretizarea finală păstrează amprenta indelebilă şi mereu activă
a activităţii procesului creator. Imperceptibilele modulaţii materiale,
obţinute prin acţiuni fizice, imprimă caracterul unui impuls psihic, realizând
o intenţie artistică.
“«Nu este un gest care să nu fie legat de corpul
artistului, de gândirea sa, de inima sa, şi care să nu devină pentru altul
miraj şi stil», autorizează Rene Berger. Astfel considerată, materialitatea
limbajului, plasticizată de acţiunile fizice ale mâinii artistului, acţiuni
datorate impulsurilor psihice ale acestuia, accede la rangul de formă, ipostază
spaţială a unui proces creator şi invitaţie directă la însuşirea calităţii sale
în singura posibilitate de desfăşurare a gândirii permisă de un obiect fizic :
experienţa.” [Constantin
Chirculescu (1.)]
“Poţi să-ţi imaginezi cele mai grozave lucruri din
lume, să pui la cale cele mai subtile proiecte, să meditezi la cele mai suave
acorduri, să treci drept un om de geniu, toate astea nu înseamnă nimic ... Aşa
cum nu există artă fără operă, tot aşa nu există operă fără materie. Cred că nu
e inoportun de a reaminti, mai ales în epoca noastră, în care atâţia pretind să
înlocuiască materia prin simple intenţii, pe care le publică, prin manifeste şi
programe, pe care le proclamă şi le răspândesc, şi până la urmă găsesc destui
creduli care să-i urmeze.” [René Berger
(2.)]
Existenţa obiectivă, în
sine, a operei de artă este deci de neconceput în absenţa materiei, însă pentru
ca acesta să devină o existenţă semnificantă, vie, modelatoare este nevoie de
interacţiunea cu o conştiinţă receptoare, a cărei participare reiterează, mereu
la alt nivel al spiralei, circuitul “spirit-materie-spirit” iniţiat de sursa generatoare
(autorul operei).
“Legea obiectivaţiei este dublă. Ea spune mai întâi
că: un conţinut spiritual nu se poate menţine decât în măsura în care el e
făcut captiv al unei materii sensibile reale, adică în măsura în care este
înlănţuit în ea prin modelarea particulară a materiei, şi în felul acesta este
susţinut de aceasta. Şi în al doilea rând ea spune că: acest conţinut spiritual
purtat de materia modelată are continuu nevoie de acţiunea reciprocă a
spiritului viu, a celui personal ca şi a celui obiectiv; căci el este dependent
de o conştiinţă care intuieşte – putem de asemenea spune, de o conştiinţă care
înţelege sau care recunoaşte şi căreia el îi poate apărea mijlocit de
plăsmuirea reală.
În obiectul estetic, materia este, potrivit
caracterului artei, piatra, bronzul, culoarea de pe pânză, cuvântul, scrisul
sau sunetul. Însă acestea ca atare, oricum ar fi modelate, ar rămâne mute şi nu
ar putea fi purtătoare de conţinut spiritual – fără acţiunea reciprocă a
spiritului viu.” [Nicolai Hartmann (3.)]
Necesitatea
ca opera de artă (şi aici ne referim în special la opera de artă din domeniul
vizualului) să se obiectiveze prin intermediul unui suport material cu o perisabilitate
cât mai redusă – coordonată stabilă de-a lungul a nenumărate veacuri de
producţie artistică – a suferit în timpurile moderne o adevărată “moarte
clinică” odată cu introducerea masivă a materialelor derizorii, tinzând spre
aneantizarea rapidă (limita maximă în acest sens fiind atinsă de Yves Klein
prin expoziţia sa “Le Vide”/“Vidul”,
din aprilie 1958, galera Iris Clert), promovarea actului artistic
autodistructiv şi convertirea procesului de creaţie artistică în însuşi
obiectul artistic (de ex: “Omagiu New
Yorkului” - operă realizată de Jean Tinguely, autodistrusă în faţa
publicului spectator la data de 17 martie 1960, în grădina din faţa Muzeului de
Artă Modernă din New York, acţiunile grupării «Fluxus»,
etc.), sau a artei
cu caracter programatic efemer (cum ar fi “împachetările” operate de Christo
Javacheff asupra unor monumente arhitectonice sau porţiuni din natură). În mod
paradoxal, însă, postmodernitatea in nuce
a declanşat o acţiune recuperatoare
prin înregistrarea
acestui tip de manifestări artistice pe suport electro-magnetic sau electronic,
în virtutea unei subsidiare irepresibile aspiraţii general umane către “etern”,
trădând astfel, în esenţă, revolta epocii moderne.
Puncte
majore de inflexiune în atitudinea artistului faţă de materie, modernitatea şi postmodernitatea vor focaliza interesul nostru, în mod special, în
prezenta lucrare.
Context şi ipoteză de lucru
Premisa comună constă
într-o tendinţă de emancipare a mijloacelor, a materialelor din care sunt
dezvoltate apoi lumi proprii de scopuri în sine. În pictură se observă limpede
cum ceea ce mai înainte a fost mijloc de reprezentare - să zicem o pată de
culoare – devine acum o reprezentare în sine solicitând dreptul de a avea
propria sa raţiune de existenţă. Fără îndoială, tocmai de aceea, are loc o
intensificare a caracterului de plăsmuire a operei, deci, din nou
o coborâre a puterii ei simbolice sau a capacităţii ei de trimitere la
altceva, decât metamorfozare, metaforizare, transfigurare, etc.
Aici, se poate pune
problema analizei care, într-un alt context, o vom face sintagmei care străbate
de la un capăt la altul estetica contemporană: cea de “realite nouvelle”.
“Noua realitate” – observăm pe scurt - este acea lume intermediară a
mediului cultural care devine echivalent al naturii. Ţinând seama de vechea
formulă kantiană “finalitate fără scop”, opera de artă nu mai stă
alături de natură ci printre nenumăratele organizări ale acesteia. Astfel
realitatea operei de artă ca microsimbol al culturii (post)industriale îşi
revendică, alături de datul natural, legitimitatea unui nou statut ontologic.
Analiza rosturilor şi
sensurilor acestei lumi intermediare - a devenirii întru artă - o încercăm în
lucrarea de faţă. Transfigurarea spirituală a materiei - altfel decât în alte
epoci - dezvăluie modul în care opera vizuală fiinţează. În principal,
materialitatea şi esenţa ei substanţială nu este nici natura, nu este nici
opera de artă în sensul clasic, ci fiind artefact, devine încet-încet – şi muzeele o demonstrează – “simbol
al lumii intermediare a celei de a treia epoci umane” (Herbert Read).
În esenţă, tot ceea ce
încercăm să înţelegem în legătură cu frământările artei la acest început de
mileniu, nu e altceva decât o încercare de a desluşi un limbaj direct sau
indirect ale cărui înţelesuri pot fi desfăşurate de la baza “literală” -
materială – şi apoi prin alegoric, simbolic şi anagogic până la stadiul de
absolută transparenţă şi transfigurare. Competenţele de înţelegere se află, e
de altfel bine ştiut, în relaţie directă cu dominanta canonică a epocii despre
care discutăm şi în care trăim.
NOTE:
1.
Constantin
Chirculescu, în Prefaţa la Rene Berger, Descoperirea picturii,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 62. Rene Berger, Descoperirea picturii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 57
3. Nicolai Hartmann, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 95
Despre autor
Magda Cârneci, “Vasile Tolan - «File de calendar»”,
Buletin Informativ editat de UAP din România, Nr. 13, seria II, Martie 2000
O dicţie postmodernă a purei realităţi. Cred că
Vasile Tolan a fost dintotdeauna interesat, în mod genuin, de «pura
spontaneitate», fără nici o trimitere la Konrad Fiedler şi la urmaşii teoretici
ai acestuia.
Înţeleg prin aceasta capacitatea lui înnăscută de a se spune,
întreg, într-un unic gest vizual complet, «absolut» în deplinătatea lui
explozivă, care să-i exprime energia momentană a fiinţei, «semnătura» ei unică
şi irepetabilă, în spaţiul şi timpul clipei, al trăirii intense a prezentului
pur.
Chiar de la debutul lui de la începutul anilor ’80, Tolan a părut prea
puţin interesat de figurativ, de reprezentarea cu rapel în realitatea
recognoscibilă, deşi direcţia dominantă a momentului era, la tânăra generaţie,
realismul grotesc, agresiv, al «neo-expresionismului».