ANUL / YEAR I /
Nr. 3 / 2011. 10.-12. Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies,
2011.10.02. Duminică / Sunday
Autor / Author: Mihaela Brazdă
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
Francisc
Hubic - repere biografice
Readucerea
în atenția contemporaneității a personalităților complexe care prin talentul, erudiția
și întreaga lor activitate reprezintă adevarate pietre de temelie a culturii
românești constituie
o adevarată datorie de onoare.
Profesorul,
dirijorul și compozitorul Francisc Hubic este un exemplu elocvent în acest sens,
activitatea sa având o mare rezonanță atat în țară cat și dincolo de hotarele
ei. Cel despre care D.G. Kiriac avea să scrie în 1912 că “… a făcut un pas
uriaș înainte față de tot ce s-a scris până acuma în genul acesta …“ [1] s-a
născut la 21 octombrie 1883 în localitatea Nyirabrany, într-o familie pe al
carui “fir roșu” biografic putem merge cu două secole în urmă și care fascinează
prin aura sa boemă.
“De anul
1620 se leagă prima știre despre Ilie Hubic, născut în Valea Jiului și deținător
al unui titlu nobiliar … el părăsește în 1646 locurile de baștină și cumpărând
o parte din moșia baronului Ordog Alajos, apare cu titlul de Ilie Hubic de
Hubiceni și Uricani. Știrile dispar timp de două secole, pentru a ne întâlni cu
un nou Ilie Hubic (1820 – 1875) consemnat în protocoalele administrației
județului Sabolciu.
Din cei doi băieți ai săi, cel
mai mic, Ioan (1843 – 1930) va fi cel hărăzit să ia în seamă sa grijile
familiei și ale gospodăriei călcându-și pe inimă și renunțând la cariera de
muzician.
În matricolele liceului Premonstratenzi din
Oradea, începând cu anul 1856 până în 1860 se întâlnește numele Ioan
Hubic, născut în 1843, în comuna Ordog Abrany (astăzi Nyirany în Ungaria) ca
elev eminent din clasa I până în clasa a IV-a. Pasiunea pentru muzică a
elevului Ioan Hubic tatăl lui Gheorghe și Francisc este
atât de mare încât la sfârșitul clasei a IV-a ajunge să dea concerte
dincolo de granițele liceului devenind copilul răsfățat al unui
public rafinat și cunoscător ca cel al nobililor și
intelectualilor orădeni. Dar această pasiune pentru vioară avea să-i aducă
deopotrivă și glorie și mizerie. Nu
poate rezista tentației de a cânta în compania unor profesioniști și în primăvara
anului 1860, spre marea disperare a tatălui său părăsește Oradea
intrând într-o formație de muzica de camera cehă, cu care cutreieră
orașele din pusta
maghiară ajungand până la Praga. Acolo este în curând suprasolicitat de alte
grupuri de instrumentiști care pur și simplu și-l revendică
pentru talentul și virtuozitatea sa. În acest fel ajunge să fie
remarcat de B. Smetana, care îl angajează în formația sa de elită
cutreierând Europa, concertând la curțile monarhiilor. B. Smetana la pian și Ioan Hubic la
vioară, aveau să formeze un cuplu celebru, deosebit de apreciat de publicul
Europei în urma unor turnee în Rusia, Austria Franța și Italia.
Acasă însă se petreceau evenimente triste:
tatăl copleșit de durerea de a nu avea nicio veste de la
cei doi fii ai săi (primul abandonase școala părăsindu-și familia, al
doilea pătruns de dorul muzicii plecase și el) își îngropa amarul
sorții în jocul de
cărți și băutură.
Încet încet gospodăria se ruinează iar
creditorii dau târcoale. La 26 de ani Ioan Hubic este silit de împrejurări să-și pună vioara în
cui și să țină piept unei
adevărate descompuneri familiale. În seama lui cădea nu numai salvarea
propriilor părinți ci și a fratelui său înrobit la rându-i de datorii
fără sfârșit. Cinci ani se zbate să mențină conacul
părintesc pe picioare, având tăria morală să termine liceul din Beiuș, ca apoi să se
întoarcă acasă lucrând din greu pământul care mai rămăsese.
În 1869 se căsătorește cu Iuliana
pop – Gal din Secuieu, o comună mare lângă Huedin care se întindea până la
poalele Vlădesei. Când se părea că a reușit să refacă o
gospodărie sortită dezastrului Ioan Hubic avea să treacă printr-o nouă și cumplită
încercare. În vreme ce se afla la câmp, trudind să salveze de secetă ce se mai
putea salva, un incendiu a mistuit toată gospodăria, și odată cu ea
câteva mii de zloți strânși pentru a le
asigura o instruire omenească.”[2]
In urma acestor nenorociri copilăria lui
Francisc Hubic deși marcată de greutăți materiale, se pare că a fost totuși destul de liniștită,
primele impresii muzicale lăsând urme adânci în creația sa artistică
de mai târziu.
După absolvirea claselor primare, la insistențele
mamei sale a fost înscris la liceul Samuil Vulcan din Beiuș, oraș ce purta
semnificația unui adevărat centru al culturii românești și unde
corurile de elevi ajunseseră un nivel artistic remarcabil. Această performanță
i se datora entuziastului profesor Ioan Busita, ale cărui concerte nu numai că
au stârnit o vie admiraţie dar i-au făcut pe beiușeni să-și dorească înființarea
unei reuniuni de cantăreți.
În această perioadă, mai exact în anul 1904
Francisc Hubic își susține examenul de bacalaureat, după care a urmat
Facultatea Teologică din Oradea, apoi Facultatea de Litere și filozofie din
Budapesta, iar în anul 1908 se numără printre absolvenții Academiei de
Muzică din capitala Ungariei.
Remarcabil este faptul că Francisc Hubic a reușit
să termine într-un singur an cursurile Academiei de Muzică, realizând, evident, tot materialul programat pentru 4
ani de studiu. L-a avut ca profesor de pian pe Bartók Béla, a studiat compoziția
cu Herzfel Viktor, a fost studentul lui Kodály Zoltán la cursurile de Teorie –
solfegii, Armonie şi Contrapunct, al lui Szautner Zsigismond la cursul de Dirijat
și al lui Moravesik Géza la cel de Pedagogie. Dacă adăugăm aici şi cuvintele pe
care i le-a adresat la terminarea facultății Mihailovics Ödön, președintele
Comisiei pentru diploma de absolvire:
“ – Te
felicit. Ceea ce ai realizat dumneata, să știi că se întâmplă foarte rar la noi!”[3]
ne dăm seama încă o dată de remarcabilul talent al lui Francisc Hubic.
În anul 1912 a fost numit profesor definitiv la
Liceul de băieți din Beiuș, unde a căutat să fie la înălţime din toate punctele
de vedere și unde printr-o muncă asiduă îmbogățește repertoriul corului
liceului beiușan cu piese muzicale din creația lui G. Muzicescu, D. G. Kiriac, I.
Mureșianu, G. Dima, I. Vidu și din muzica universală cu piese de J. Brahms, C.
Weber, F. Schubert.
Aceasta este perioada în care aveau să fie
auzite în cadrul concertelor și primele sale compoziții corale și instrumentale,
reușind să capteze atenția publicului, devenind din ce în ce mai ce mai
cunoscut și apreciat.
A ocupat ani de zile funcția de director de
scoală, s-a remarcat ca publicist printr-o serie de articole în diferite ziare,
reviste și s-a dovedit în permanență un spirit limpede, echilibrat, cu
cunoștințe temeinice în diferite domenii. Aborda cu ușurință probleme de
literatură sau de filozofie, corelându-le cu tot ce însemna muzică. Avea o vastă
cultură generală și vorbea perfect mai multe limbi străine iar când depăna
amintiri devenea un povestitor fermecător, căruia nu-i lipseau nici
originalitatea, nici umorul.
Devenind tot mai cunoscut și mai apreciat, la 1
septembrie 1924 avea să fie transferat la Oradea. Și dacă Beiușul îl consacrase
pe profesorul și dirijorul Francisc Hubic, Oradea avea să-l înscrie în circuitul
valorilor culturii românesti pe compozitorul Francisc Hubic. In paralel își începe
activitatea de dirijor al corului Unirea, repetițiile constituind o adevărată
școală de educație muzicală, pregatirea și tactul său pedagogic făcând să i se
apropie mulți oameni pasionați de arta muzicală. Între aceștia se numărau
Ștefan Mărcuș, Ambrozie Iluțiu, Rita Mărcuș, Lya Hubic, Romulus Botto, Cornelui
Torsan și alții.
Viața culturală a orașului de pe Crișul Repede a
fost marcată benefic şi spectaculos de una din inițiativele lui Francisc Hubic,
aceea de a înființa la Oradea un Conservator de Muzică. Iar când D. G. Kiriac
îl invita să preia una din catedrele de Teorie a Conservatorului din București,
Hubic avea să dea dovada profundului atașament față de oamenii și meleagurile
Bihorului, refuzand onoranta ofertă.
În cariera sa de muzician, a avut mulți
prieteni. Între aceștia s-au numărat Bartók Béla, D. G. Kiriac și maestrul
operei italiene Lorenzo Perosi, cu care s-a împrietenit în vara anului 1933 cu
ocazia turneului întreprins la Roma, împreună cu corul Unirea.
A fost stimat și apreciat de Gheorghe Dima, care
în 1914 îi trimitea o scrisoare deosebit de elogioasă cu privire la activitatea
sa.
A
fost un om modest, iubit și respectat pentru deosebita sa generozitate. În
familie era un model demn de urmat, cuvintele uneia dintre nepoatele sale, Felicia
Leaua fiind elocvente în acest sens: “între ai săi nu-i plăcea să fie servit și
menajat special. În ceea ce știa și putea să facă singur nu se servea de alții.
Bunicii și mamei le ajuta cu placere în acțiunile de dereticare, iar din
bugetul familiei se ferea să cheltuiască mult pentru sine în detrimentul
celorlalți membri.
Pe
stradă își saluta înainte cunoștințele, chiar dacă acelea erau mai tinere decât
el. Se oprea în vorbă cu oamenii simpli și necăjiți, și unde putea ajuta cu
plăcere. “[4]
Tot
un exemplu de dăruire, curaj și demnitate s-a dovedit a fi și în timpul celui
de-al doilea război mondial.
“Îmi
amintesc – spune în continuare Felicia Leaua – că în toamna anului 1944 ne-am
retras din fața frontului de la Beiuș, spre Brad și de acolo spre Blaj, cu un
convoi de căruțe. Bunicul mergea pe jos, în ciuda celor 61 de ani ai săi, mulțumit
că avem loc în căruță, bunica, eu și sora mea mai mică. În această peregrinare
ne-au prins bombardamente și lupte anti-aeriene. În orășelul Brad am fost la un
pas de moarte. Noroc că ne-am adăpostit repede sub treptele unei case cu etaj.
Bunicul
a ieșit primul din clădire, iar când pericolul a trecut am ieșit și noi. L-am
văzut ducând în brațe la punctul de prim ajutor o fetiță de vreo șapte ani, rănită
grav. După bombardament ceea ce am văzut m-a îngrozit. O coloană de militari
fusese surprinsă de bombardament. Strada era plină de morți, de mutilați, unii
fără mâini, alții fără picioare. Se auzeau vaiete și plânsete. La această
priveliște bunicul a exclamat: “iată roadele războiului!”. Deși era bătrân și
bolnav n-a precupețit în acele momente nici un efort pentru a-și ajuta semenii
ajunși la neputință.”[5]
După
război Francisc Hubic se întoarce la Oradea unde ocupă cațiva ani funcția de director
al Conservatorului de Muzică, reactivând în paralel corul Unirea cu care reușește
să ajungă din nou pe scenă, în concerte vocale şi vocal-simfonice.
Prin
tot ce a făcut a dorit să aducă multă bucurie, a lucrat cu și pentru oameni căutând
să le fie în permanență de ajutor.
Deși cu sănătatea șubreziă a continuat să
activeze ca director, profesor, dirijor și compozitor, dovedindu-și până în
ultima clipă talentul, erudiția și noblețea caracterului.
A
murit la 14 noiembrie 1947, fiind condus pe ultimul său drum așa cum i-a plăcut
să trăiască, înconjurat de oameni.
Bibliografie:
1.
BRUKENTHAL,
Mihai, “Contribuția compozitorului Francisc Hubic la dezvoltarea muzicii corale
romanești” - vol. Francisc Hubic, editat de Comitetul de cultură al judeţului
Bihor, Oradea, 1973;
2.
GHEȚIE, Coriolan,
“Unele semnificații în opera lui Francisc Hubic” – vol. Francisc Hubic, editat
de Comitetul de cultură al judeţului Bihor, Oradea, 1973;
3.
LEAUA, Felicia,
“Momente mai putin cunoscute din viața lui Francisc Hubic” -vol. Francisc Hubic,
editat de Comitetul de cultură al jud.Bihor, Oradea, 1973;
4.
SCRIDON,
Stanca, Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I Cluj-Napoca,
1980.
[1] GHETIE, Coriolan –“Unele semnificatii in opera lui Francisc Hubic”-
vol.Francisc Hubic editat de Comitetul de cultură al jud. Bihor- Oradea, 1973, p.
165
[2] SCRIDON, Stanca - Lucrare
metodico - ştiintifică pentru obţinerea gradului didactic I, Cluj –Napoca, 1980
[3] LEAUA, Felicia - Momente mai
puţin cunoscute din viaţa lui Francisc Hubic - vol. Francisc Hubic, editat
de Comitetul de cultură al judeţului Bihor, Oradea, 1973, p. 244
[4] Ibidem, p. 243
[5] Ibidem, p. 240
