Sunday, October 2, 2011

FRANCISC HUBIC - REPERE BIOGRAFICE

ANUL / YEAR I / Nr. 3 / 2011. 10.-12.
Muzică / Music
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies,



2011.10.02. Duminică / Sunday
Autor / Author: Mihaela Brazdă
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte

Francisc Hubic - repere biografice

Readucerea în atenția contemporaneității a personalităților complexe care prin talentul, erudiția și întreaga lor activitate reprezintă adevarate pietre de temelie a culturii românești constituie o adevarată datorie de onoare.

Profesorul, dirijorul și compozitorul Francisc Hubic este un exemplu elocvent în acest sens, activitatea sa având o mare rezonanță atat în țară cat și dincolo de hotarele ei. Cel despre care D.G. Kiriac avea să scrie în 1912 că “… a făcut un pas uriaș înainte față de tot ce s-a scris până acuma în genul acesta …“ [1] s-a născut la 21 octombrie 1883 în localitatea Nyirabrany, într-o familie pe al carui “fir roșu” biografic putem merge cu două secole în urmă și care fascinează prin aura sa boemă.

“De anul 1620 se leagă prima știre despre Ilie Hubic, născut în Valea Jiului și deținător al unui titlu nobiliar … el părăsește în 1646 locurile de baștină și cumpărând o parte din moșia baronului Ordog Alajos, apare cu titlul de Ilie Hubic de Hubiceni și Uricani. Știrile dispar timp de două secole, pentru a ne întâlni cu un nou Ilie Hubic (1820 – 1875) consemnat în protocoalele administrației județului Sabolciu.

Din cei doi băieți ai săi, cel mai mic, Ioan (1843 – 1930) va fi cel hărăzit să ia în seamă sa grijile familiei și ale gospodăriei călcându-și pe inimă și renunțând la cariera de muzician.

În matricolele liceului Premonstratenzi din Oradea, începând cu anul 1856 până în 1860 se întâlnește numele Ioan Hubic, născut în 1843, în comuna Ordog Abrany (astăzi Nyirany în Ungaria) ca elev eminent din clasa I până în clasa a IV-a. Pasiunea pentru muzică a elevului Ioan Hubic tatăl lui Gheorghe și Francisc este atât de mare încât la sfârșitul clasei a IV-a ajunge să dea concerte dincolo de granițele liceului devenind copilul răsfățat al unui public rafinat și cunoscător ca cel al nobililor și intelectualilor orădeni. Dar această pasiune pentru vioară avea să-i aducă deopotrivă și glorie și mizerie. Nu poate rezista tentației de a cânta în compania unor profesioniști și în primăvara anului 1860, spre marea disperare a tatălui său părăsește Oradea intrând într-o formație de muzica de camera cehă, cu care cutreieră orașele din pusta maghiară ajungand până la Praga. Acolo este în curând suprasolicitat de alte grupuri de instrumentiști care pur și simplu și-l revendică pentru talentul și virtuozitatea sa. În acest fel ajunge să fie remarcat de B. Smetana, care îl angajează în formația sa de elită cutreierând Europa, concertând la curțile monarhiilor. B. Smetana la pian și Ioan Hubic la vioară, aveau să formeze un cuplu celebru, deosebit de apreciat de publicul Europei în urma unor turnee în Rusia, Austria Franța și Italia.

Acasă însă se petreceau evenimente triste: tatăl copleșit de durerea de a nu avea nicio veste de la cei doi fii ai săi (primul abandonase școala părăsindu-și familia, al doilea pătruns de dorul muzicii plecase și el) își îngropa amarul sorții în jocul de cărți și băutură.

Încet încet gospodăria se ruinează iar creditorii dau târcoale. La 26 de ani Ioan Hubic este silit de împrejurări să-și pună vioara în cui și să țină piept unei adevărate descompuneri familiale. În seama lui cădea nu numai salvarea propriilor părinți ci și a fratelui său înrobit la rându-i de datorii fără sfârșit. Cinci ani se zbate să mențină conacul părintesc pe picioare, având tăria morală să termine liceul din Beiuș, ca apoi să se întoarcă acasă lucrând din greu pământul care mai rămăsese.

În 1869 se căsătorește cu Iuliana pop – Gal din Secuieu, o comună mare lângă Huedin care se întindea până la poalele Vlădesei. Când se părea că a reușit să refacă o gospodărie sortită dezastrului Ioan Hubic avea să treacă printr-o nouă și cumplită încercare. În vreme ce se afla la câmp, trudind să salveze de secetă ce se mai putea salva, un incendiu a mistuit toată gospodăria, și odată cu ea câteva mii de zloți strânși pentru a le asigura o instruire omenească.”[2]

In urma acestor nenorociri copilăria lui Francisc Hubic deși marcată de greutăți materiale, se pare că a fost totuși destul de liniștită, primele impresii muzicale lăsând urme adânci în creația sa artistică de mai târziu.

După absolvirea claselor primare, la insistențele mamei sale a fost înscris la liceul Samuil Vulcan din Beiuș, oraș ce purta semnificația unui adevărat centru al culturii românești și unde corurile de elevi ajunseseră un nivel artistic remarcabil. Această performanță i se datora entuziastului profesor Ioan Busita, ale cărui concerte nu numai că au stârnit o vie admiraţie dar i-au făcut pe beiușeni să-și dorească înființarea unei reuniuni de cantăreți.

În această perioadă, mai exact în anul 1904 Francisc Hubic își susține examenul de bacalaureat, după care a urmat Facultatea Teologică din Oradea, apoi Facultatea de Litere și filozofie din Budapesta, iar în anul 1908 se numără printre absolvenții Academiei de Muzică din capitala Ungariei.

Remarcabil este faptul că Francisc Hubic a reușit să termine într-un singur an cursurile Academiei de Muzică, realizând, evident, tot materialul programat pentru 4 ani de studiu. L-a avut ca profesor de pian pe Bartók Béla, a studiat compoziția cu Herzfel Viktor, a fost studentul lui Kodály Zoltán la cursurile de Teorie – solfegii, Armonie şi Contrapunct, al lui Szautner Zsigismond la cursul de Dirijat și al lui Moravesik Géza la cel de Pedagogie. Dacă adăugăm aici şi cuvintele pe care i le-a adresat la terminarea facultății Mihailovics Ödön, președintele Comisiei pentru diploma de absolvire:

 “ – Te felicit. Ceea ce ai realizat dumneata, să știi că se întâmplă foarte rar la noi!”[3] ne dăm seama încă o dată de remarcabilul talent al lui Francisc Hubic.

În anul 1912 a fost numit profesor definitiv la Liceul de băieți din Beiuș, unde a căutat să fie la înălţime din toate punctele de vedere și unde printr-o muncă asiduă îmbogățește repertoriul corului liceului beiușan cu piese muzicale din creația lui G. Muzicescu, D. G. Kiriac, I. Mureșianu, G. Dima, I. Vidu și din muzica universală cu piese de J. Brahms, C. Weber, F. Schubert.

Aceasta este perioada în care aveau să fie auzite în cadrul concertelor și primele sale compoziții corale și instrumentale, reușind să capteze atenția publicului, devenind din ce în ce mai ce mai cunoscut și apreciat.

A ocupat ani de zile funcția de director de scoală, s-a remarcat ca publicist printr-o serie de articole în diferite ziare, reviste și s-a dovedit în permanență un spirit limpede, echilibrat, cu cunoștințe temeinice în diferite domenii. Aborda cu ușurință probleme de literatură sau de filozofie, corelându-le cu tot ce însemna muzică. Avea o vastă cultură generală și vorbea perfect mai multe limbi străine iar când depăna amintiri devenea un povestitor fermecător, căruia nu-i lipseau nici originalitatea, nici umorul.

Devenind tot mai cunoscut și mai apreciat, la 1 septembrie 1924 avea să fie transferat la Oradea. Și dacă Beiușul îl consacrase pe profesorul și dirijorul Francisc Hubic, Oradea avea să-l înscrie în circuitul valorilor culturii românesti pe compozitorul Francisc Hubic. In paralel își începe activitatea de dirijor al corului Unirea, repetițiile constituind o adevărată școală de educație muzicală, pregatirea și tactul său pedagogic făcând să i se apropie mulți oameni pasionați de arta muzicală. Între aceștia se numărau Ștefan Mărcuș, Ambrozie Iluțiu, Rita Mărcuș, Lya Hubic, Romulus Botto, Cornelui Torsan și alții.

Viața culturală a orașului de pe Crișul Repede a fost marcată benefic şi spectaculos de una din inițiativele lui Francisc Hubic, aceea de a înființa la Oradea un Conservator de Muzică. Iar când D. G. Kiriac îl invita să preia una din catedrele de Teorie a Conservatorului din București, Hubic avea să dea dovada profundului atașament față de oamenii și meleagurile Bihorului, refuzand onoranta ofertă.

În cariera sa de muzician, a avut mulți prieteni. Între aceștia s-au numărat Bartók Béla, D. G. Kiriac și maestrul operei italiene Lorenzo Perosi, cu care s-a împrietenit în vara anului 1933 cu ocazia turneului întreprins la Roma, împreună cu corul Unirea.

A fost stimat și apreciat de Gheorghe Dima, care în 1914 îi trimitea o scrisoare deosebit de elogioasă cu privire la activitatea sa.

A fost un om modest, iubit și respectat pentru deosebita sa generozitate. În familie era un model demn de urmat, cuvintele uneia dintre nepoatele sale, Felicia Leaua fiind elocvente în acest sens: “între ai săi nu-i plăcea să fie servit și menajat special. În ceea ce știa și putea să facă singur nu se servea de alții. Bunicii și mamei le ajuta cu placere în acțiunile de dereticare, iar din bugetul familiei se ferea să cheltuiască mult pentru sine în detrimentul celorlalți membri.

Pe stradă își saluta înainte cunoștințele, chiar dacă acelea erau mai tinere decât el. Se oprea în vorbă cu oamenii simpli și necăjiți, și unde putea ajuta cu plăcere. “[4]

Tot un exemplu de dăruire, curaj și demnitate s-a dovedit a fi și în timpul celui de-al doilea război mondial.

“Îmi amintesc – spune în continuare Felicia Leaua – că în toamna anului 1944 ne-am retras din fața frontului de la Beiuș, spre Brad și de acolo spre Blaj, cu un convoi de căruțe. Bunicul mergea pe jos, în ciuda celor 61 de ani ai săi, mulțumit că avem loc în căruță, bunica, eu și sora mea mai mică. În această peregrinare ne-au prins bombardamente și lupte anti-aeriene. În orășelul Brad am fost la un pas de moarte. Noroc că ne-am adăpostit repede sub treptele unei case cu etaj.

Bunicul a ieșit primul din clădire, iar când pericolul a trecut am ieșit și noi. L-am văzut ducând în brațe la punctul de prim ajutor o fetiță de vreo șapte ani, rănită grav. După bombardament ceea ce am văzut m-a îngrozit. O coloană de militari fusese surprinsă de bombardament. Strada era plină de morți, de mutilați, unii fără mâini, alții fără picioare. Se auzeau vaiete și plânsete. La această priveliște bunicul a exclamat: “iată roadele războiului!”. Deși era bătrân și bolnav n-a precupețit în acele momente nici un efort pentru a-și ajuta semenii ajunși la neputință.”[5]

După război Francisc Hubic se întoarce la Oradea unde ocupă cațiva ani funcția de director al Conservatorului de Muzică, reactivând în paralel corul Unirea cu care reușește să ajungă din nou pe scenă, în concerte vocale şi vocal-simfonice.

Prin tot ce a făcut a dorit să aducă multă bucurie, a lucrat cu și pentru oameni căutând să le fie în permanență de ajutor.

 Deși cu sănătatea șubreziă a continuat să activeze ca director, profesor, dirijor și compozitor, dovedindu-și până în ultima clipă talentul, erudiția și noblețea caracterului.

A murit la 14 noiembrie 1947, fiind condus pe ultimul său drum așa cum i-a plăcut să trăiască, înconjurat de oameni.

Bibliografie:

1.      BRUKENTHAL, Mihai, “Contribuția compozitorului Francisc Hubic la dezvoltarea muzicii corale romanești” - vol. Francisc Hubic, editat de Comitetul de cultură al judeţului Bihor, Oradea, 1973;

2.      GHEȚIE, Coriolan, “Unele semnificații în opera lui Francisc Hubic” – vol. Francisc Hubic, editat de Comitetul de cultură al judeţului Bihor, Oradea, 1973;

3.      LEAUA, Felicia, “Momente mai putin cunoscute din viața lui Francisc Hubic” -vol. Francisc Hubic, editat de Comitetul de cultură al jud.Bihor, Oradea, 1973;

4.      SCRIDON, Stanca, Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I Cluj-Napoca, 1980.



[1] GHETIE, Coriolan –“Unele semnificatii in opera lui Francisc Hubic”- vol.Francisc Hubic editat de Comitetul de cultură al jud. Bihor- Oradea, 1973, p. 165
[2] SCRIDON, Stanca - Lucrare metodico - ştiintifică pentru obţinerea gradului didactic I, Cluj –Napoca, 1980
[3] LEAUA, Felicia - Momente mai puţin cunoscute din viaţa lui Francisc Hubic - vol. Francisc Hubic, editat de Comitetul de cultură al judeţului Bihor, Oradea, 1973, p. 244
[4] Ibidem, p. 243
[5] Ibidem, p. 240