ANUL / YEAR II / Nr. 6 / 2012. 07.-09. 2012.07.01. Duminică / Sunday
Sesiunea de comunicări ştiinţificie "Qvo vadis arta?" - 26-27 mai 2010
Autor / Author: Anca Cociş
Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
Redactor / Editor: Anca Spătar
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
CONTRIBUŢII LA STUDIUL DOINEI ROMÂNEŞTI
CONTRIBUTIONS
A L’ETUDE DE LE CHANTE TRADITIONELL ROUMAIN ”DOINA”
Résumé: Genre musical par excellence,
la Doina représente une des plus archaiques hypostates de la musique de
l’espace sud-est- européen, étant un héritage certe de l’inoubliable art des
sons cultivé sans égal dans un monde où nos ancêtres, les Traces, allaient
diviniser le plus grand créateur synchrétiste, à la fois créateur, poéte et
interprète fascinant qui a été Orphée, preuve éloquente de l’estime dont jouit
la musique dans les âmes des habitants de ce parage, étant de nature a
expliquer au moins partiellement l’immense richesse de types mélodiques dont
disposent les peuples néo-traces, parmi lesquels le peuple roumain se distinque
d’une manière évidente.
Mots clés: folklore, investigation, coutume, conservation
Doina populară românească [1]
a suscitat mereu interesul cercetătorilor care au reuşit să lumineze, într-o
mai mare sau mică măsură, numeroasele aspecte privind originea, evoluţia,
streuctura muzicală şi modul de interpretare. Gen prin excelenţă muzical, doina
reprezintă stratul cel mai vechi al muzicii din spaţiul sud-est-european.
Dimitrie Cantemir a fost primul care a sugerat ideea că doina este unul din
acei „zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai
dacilor” [2] .Cu spusele acestea, eruditul om de
ştiinţă a plasat începuturile doinei înaintea ocupaţiei romane, adânc în
preistoria traco-dacică, ipoteză convingătoare având în vedere studiul
etimologic aspura cuvântului realizat de către B.P.Haşdeu: daina-(termen prezent în vorbirea ardeleană şi care numeşte
cântecul), comportă asemănarea cu sensurile inrudite din limbile
celto-irlandeze, persană, lituaniană, constatând numeroase corespondenţe de
ordin semantic. Ingenioasa demonstraţie efectuată de B.P.Haşdeu era prea
elevată spre a fi înţeleasă de către cei care i-au continuat cercetările întru
cunoaşterea doinei. Majoritatea folcloriştilor citeau nedumeriţi scrierile lui
B.P.Haşdeu despre doină, contrariaţi de câmpul neobişnuit al investigaţiilor
sale etimologice cu un areal din care făcea parte India şi se extindea până în
Irlanda.
Concluzia cercetătorului
inedită şi avangardistă a fost formulată răspicat :”Aşa dară, la toţi
neolatinii doina e autoctonă, la apus-celtică, la răsărit-dacică (...):”[3]
Autorul ia în seamă şi considerare inclusiv formele ungureşti dalolni şi danolni (a cânta), considerând că „între a noastră doină şi danolni unguresc există o asemănare de hazard.”[4].
Nu este însă exclus că în limba maghiară termenul s-a păstrat de la populaţia
autohtonă românească peste care s-au suprapus ungurii la sfârşitul primului
mileniu D.H.
În timp ce rezultatele
cercetărilor lui B.P.Haşdeu rămâneau în conul de umbră al ignoranţei şi
mediocrităţii noastre intelectuale, în folcloristica noastră erau considerate
doine orice versuri cu caracter liric, context în care erau amestecate textele
cântecelor propriu-zise cu cele ale chiuiturilor şi a cântecelor de joc. ”Încât
nici dacă ar fi dorit cineva să regizeze această derutantă confuzie nu o putea
face, cum avea să o împlinească din păcate, necunoasşterea realităţilor din
cultura noastră populară naţională. Nu s-a înţeles, iar unii nu înţeleg până
astăzi că, pe baza unor versuri de imitaţie folclorică de felul: Doină, doină, cântec dulce/
Când te-aud nu m-aş mai duce, nu are sens să se intreprindă cercetări etnologice”[5]
asemenea afirmaţii având clar caracter de axiomă naţională nedemonstrabilă şi
incontestabilă. Sigur că în perioada respectivă erau mulţi erudiţi care
dintr-un motiv sau altul îmbrăţişau Teoria
lui Roesler, teorie potrivit căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde o mare parte a populaţiei a
emigrat la nord de fluviu. În principal, teoria lui Roesler are la bază ipoteze
şi speculaţii ce au în vedere - între altele - scurtimea prezenţei
administraţiei romane în regiunile Daciei nord-danubiene; faptul că stăpânirea romană a
durat cu secole în plus în provinciile balcanice sud-danubiene; vocabularul
comun româno-albanez, care în concepţia susţinătorilor teoriei
s-ar fi datorat exclusiv unei convieţuiri timpurii între protoromâni şi
albanezi; la faptul că de-a lungul secolelor în diverse regiuni balcanice au
existat populaţii româneşti şi aromâne, care încă în secolele secolul XVIII-secolul XIX erau relativ numeroase.Roesler a ales
perioada imediat următoare marii invazii mongole (1241) ca probabilă pentru o imigrare majoră, dată
fiind rarefierea puternică a populaţiei cauzată în nordul Dunării de
incursiunile armatelor mongole, cât şi procesul de slavizare a imperiului româno-bulgar din acea epocă[6].
Dacă în domeniul
etnoliteraturii se ascund numeroase carenţe ale mesajului estetic şi filozofic,
acelaşi lucu se poate constata inclusiv în sfera cercetării muzicologice, unde,
terminologia nu a fost întotdeauna clar utilizată. Dainele şi baladele se
amestecau de-avalma fără un discernământ limpede[7].
În pofida faptului că, după câte se pare, din cele mai străvechi timpuri a
existat o noţiune menită să definească, măcar în ipostază instrumentală acest
gen: Doina Oltului, tip melodic
emblematic al muzicii populare româneşti, începând dela mijlocul secolului al
XIX-lea, tipul instrumental amintit a fost valorificat în numeroase potpuriuri,
suite inclusiv în celebra Poema Română a
lui G. Enescu. Larg răspândit, acest tip melodic a devenit treptat, destul de
bine cunoscut nu numai în Oltenia dar şi în Muntenia, Moldova şi Dobrogea, atât
în variantele instrumentale cât şi vocale.
În 1912 cutreierând satele maramureşene, compozitorul
şi etnomuzicologul maghiar Bela Bartók a făcut primele înregistrări de doine
din partea locului, numindu-le aşa cum le numesc ţăranii localnici - hore
lungi. Muzicianul a fost frapat de prezenţa acestui gen muzical în repertoriul
maramureşan, existent deopotrivă în ipostază vocală cât şi instrumentală. Şi
cum cercetările folclorului românesc era la începuturi, în ceea ce priveşte
investigaţia aspectelor sincretice şi comparative, el nu a mai găsit unitatea
de fond a doinei pe întreg spaţiul locuit de români
În Maramureş spunea B.Bartók, “găsim hora
lungă,desigur foarte veche care este o variaţie nesfârşită, foarte înflorită şi
cu o formă nehotărâtă, a unei singure melodii, având un caracter vădit
instrumental”[8]. Ciudat
este faptul că B. Bartók nu s-a gândit că această melodie poate fi autohtonă şi
ancestrală căci iată ce scria in anul 1913 în alt context: ”Într-un sat din
Norul Algeriei, situat la marginea Saharei am găsit un stil melodic similar;
deşi asemănarea mi-a atras atenţia la prima audiţie, totuşi nu am îndrăznit să
văd în el decât o simplă coincidenţă. Cine şi-ar fi închipuit că la o distanţă
de mai mult de 2000 de km s-ar putea arunca puntea unei relaţii cauzale”. Ceva
mai târziu s-a constatat în mod sucesiv că acelaşi tip melodIc este binecunoscut
atât în Ucraina, Irak, Persia cât şi în vechea Românie[9].
Iată rădăcinile intercontinentale ale culturii noastre
populare, iată universalitatea acestei culturi ancestrale. Înntrebarea care
ne-o punem este dacănu cumva B. Bartók a cunoscut concluziile la care ajunse
B.P. Haşdeu prin savantele sale cercetări etimologice, pentru că, punctele lor
de vedere aproape coincid. Ce păcat că lui B.Brtok nu i-a fost permis
întotdeauna de către cei ce duceau Ungaria spre fascizare, să se pronunţe mai
clar şi mai direct şi mai ales obiectiv asupra folclorului muzical românesc.
Planul reacţionar şovin antivalah al intelectualităţii budapestane i-au
reproşat în permanenţă că şi-a făcut o prea asiduă îndeletnicire din culegerea
şi studierea muzicii populare româneşti spre a demonstra filonul viguos, arhaic
al spiritualităţii valahe, motiv pntru care l-au critica, ameninţat, cenzurat
până când marele cercetător şi muzician a fost nevoit sa-şi părăsească ţara, în
urma instaurării regimului de asuprire horysto-fascist.
Succesul etnomuzicologiei ar fi fost nebănuit de mare
dacă, Bartók ar fi putut intui imensele spaţii geografice în care limbajul
muzical comun este o dovadă a fraternităţii oamenilor, în pofida graiului
articulat care-i deosebeşte cel mai mult, că, inclusiv înrudirile dintre muzica
populară românească şi cea ungurească le datorăm în primul rând substratului
comun şi numai după aceea şi în mică măsură interferenţelor de habitat.
Trebuie să recunoaştem că cercetările lui B. Bartók au
stimulat nu numai culegerea folclorului nostru, dar şi investigaţii amănunţite
asupra doinei.
În prezent se ştiu incomparabil mai multe lucruri
despre doină[10],
chiar dacă denunirea ei cunoaşte o mare diversitate în spaţiu nostru folcloric.
Aşa cum arata renumita cercetătoare Emilia Comişel: ”Vorbind despre doină,
numită în terminologie populară “hora lungă”, în nordul Transilvaniei sau “hora
frunzii”, ”horea trăgănată, ”horea în glas” sau “horea cu noduri”, în Oltenia
se numea “cântec lung”, “de jale”, ”de ducă”, ”de codru” etc,. În Muntenia “a
frunzii”, “de coastă”etc. am sesizat câteva dintre trăsăturile caracteristice:
o melodie care depăşeştre dimensiunile unui cântec cu formă concisă strofică,
care reflectă un anumit conţinut legat de viaţa sufletească a individului care
cere uneori şi o anumită tehnică vocală ( “cu noduri” )[11].
Faptul că acest gen a fost şi este răspândit pe întreg
spaţiul folcloric românesc reprezintă un indiciu sigur al marii vechimi a
doinei, mărturie de necontestat a răăspândirii sale, odinioară, pe întreg
teritoriul locuit de traci.
De aceea susţinem că genul acesta trebuie să fi făcut
parte din zestrea spirituală a tuturor neamurilor neo-trace, deci a tuturor
popoarelor din sud-estul europei.Căci dacă mai putem surprinde numeroase
reminiscenţe din ceea ce a fost doina în urmă cu secole, în repertoriul
interpreţilor din Peninsula balcanică se constată indubitabil că, doina a
pierdut treptat din spaţiu retrăgându-se, insular, în câteva zone de pe
teritoriul românesc luând adesea fie forme mai evoluate mai puţin ornamentate.
În repertoriul
instrumental doina dăinuie cu o frecvenţă incomparabil mai mare pe întreg
teritoriu ţării (ca exemplu indicăm poemul muzical “despre ciobanul care şi-a
pierdut oile” pe alocuri fiind regăsibil şi sub numele de “Horea oilor”) va
trebui să recunoaştem că doina vocală s-a păstrat viguroasă în trei extremităţi
ale României Mramureş, Bucovina pe de-o parte şi Oltenia pe de altă parte.
Asemănările dintre doinele cântate în sudul şi nordul
ţării sunt prea evidente pentru ca cineva să îndrăznească să le conteste, deşi,
constatarea desprinsă din investigarea comparativă a materialului muzical
confirmă faptul că doina aduce argumentul unităţii în diversitate a culturii
naţionale de pe întreg teritoriul locuit de români. Astfel, putem vorbi fără
echivoc despre unitatea stilistică indubitabilă, completată armonios prin
diversitate tematică, ritmică şi melodică.
Aici se găseşte argumentul dăinuirii pe care o
incifrează doina: aici stăruie întrebările etnomuzicologilor de pretutindeni şi
aici vin limpezi răspunsurile: dacă unitatea genuistică a doinei se întinde pe
spaţii intercontinentale, din India până în Irlanda şi până în Sahara, atunci
diversitatea stilistică existentă în spaţiul românesc este dovada certă a
vechimii sale multimilenare. Această concluzie aruncă adevăratele lumini asupra
vechimii noastre ca popor pe aceste meleaguri şi neaparat, asupra vechimii
culturii noastre strămoşeşti.
Bibliografie:
-
Alecsandri, V, Poesii populare ale românilor, Vol I, Editura Minerva, Bucureşti, 1983
- Bartók, B., Muzica populară românească în „Însemnări asupra cântecului popular”, Bucureşti, 1956,
- Bartók, B, De ce şi cum se culege muzica populară? în „Însemnări asupra cântecului popular”, Bucureşti, 1956
- Bughici D., Dicţionar de forme şi genuri muzicale, Editura Muzicală Bucureşti, 1978
- Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Editura Didactică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
- Comişel, E., Doina (Horea lungă) din nordul Transilvaniei în „Samus” II Dej, 1978
- Haşdeu, B.P., Doina, Originea poeziei poporane la români, în Studii de folclor, Ediţie îngrijită de N. Bot, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979
- Papadima, O., Doina ca formă de artă (Doina ca melodie) în „Literatura populară română”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978
- Xenopol, A.D., Teoria lui Rösler - Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Culegere de texte, Universitatea Bucureşti, 2005
[1] Doina este o o specie a liricii populare, specifică poporului
român, în care sunt exprimate direct cele mai variate sentimente: dor,
tristeţe, iubire, ură împotriva asupritorilor, înstrăinare, regret,
etc.Cuvintele „dor” şi „jale” nu se întâlnesc atât de des în folclorul altor
culturi/popoare, însă există un corespondent în fiecare limbă, de exemplu
englezescul "longing", pentru „dor”, sau nemţescul
"Sehnsucht", iar cuvântul „jale”, în engleză fiind
"dreariness" sau "grief". Creaţia lirică populară prezintă
sentimentele exprimate în mod direct, prin intermediul eului liric, în ipostaza
în care se află în text (ex. ipostaza de patriot), cu ajutorul mărcilor eului
liric. Creaţia populară are caracter anonim (nu
are un autor cunoscut); are caracter oral (s-a transmis din generaţie în
generaţie prin viu grai); are caracter colectiv (este opera mai multor autori
anonimi); are caracter sincretic (se imbină muzica, poezia şi dansul). Trăsături specifice
doinei: exprimă direct, profund şi intens o varietate de sentimente,
idei, aspiraţii; au o tematică variată; se inpiră din viaţa poporului român,
reflectă comuniunea omului cu natura, atitudinea omului faţă de viaţă, moarte,
faţă de scurgerea timpului; În funcţie de sentimentele exprimate, doinele pot
fi:de dor, de jale, de dragoste, de haiducie, de înstrăinare, păstoreşti, de
cătănie. Stilistic, doina se individualizează, între celelalte creaţii lirice,
printr-o bogăţie metaforică, printr-o armonie perfectă a eului liric cu natura
înconjurătoare, care amplifică stările sufleteşti exprimate Dicţionar de genuri şi forme muzicale
Ed. Muzicală, Bucureşti 1978
[2] D.Cantemir, Descrierea Moldovei,
Ed. Didactică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.235
[3] B.P.Haşdeu, Doina, Originea
poeziei poporane la români, în studii de folclor”, Ediţie îngrijită de
N.Bot,Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1979
[4] Idem p.111
[5] V.Alecsandri, Poesii populare
ale românilor, Vol I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p.303
[6] Demonstrarea imigrării românilor după cucerirea Transilvaniei de către unguri trebuia să justifice o dată în plus
politica de maghiarizare forţată dusă de Ungaria după realizarea în 1867 a dualismului austro-ungar în cadrul imperiului austriac şi lipsa de
drepturi naţionale de până atunci.Contestatarii teoriei roesleriene,
majoritatea istoricilor români, au contrapus acesteia teoria continuităţii
populaţiei daco-romane pe întregul teritoriu de astăzi al României, pe lângă celelalte teritorii ale fostelor
regiuni imperiale romane relevante pentru etnogeneza
românilor: Pannonia, Illyricum, Dardania, cele două Moësii, Moësia superior, Moësia inferior, şi cele
două Dacii sud-dunărene, Dacia
ripensis şi Dacia
mediterranea. Între timp, numeroase dovezi arheologice din secolul XX au venit în sprijinul celor care susţin teoria
continuităţii în fostele provincii romane situate în nordul Dunării. Afară de
aceasta, este cu atât mai puţin de mirat că scriitorii bizantini nu fac amintire timp îndelungat despre
Românii din stânga Dunării, când vedem că Românii din imperiu, unde ei locuiau
până în vecinătatea cea mai apropiată de capitală, nu se află amintiţi ca popor
deosebit sub numele de Vlahi, decât pentru prima oară la anul 976. Cât timp Vlahii nu luară de sine înşişi
parte însemnată la întâmplările istorice, ei n-au fost luaţi în seamă de
scriitorii acelor timpuri. Deci argumentul a
silentio nu dovedeşte nimic pentru nefiinţa Românilor în Dacia.Dar nici nu
este adevărat că Dacoromanii nu s-ar afla
amintiţi în istorie înainte de secolul XII. Cel mai cunoscut cronicar, care face
asemenea amintire, este Anonimul Notar al regelui
unguresc Béla. Acesta spune că
Ungurii la venirea lor nu numai că au aflat pe Români în Ardeal, dar şi un principat românesc în această
ţară sub ducele Gelu, care a fost
învins de Unguri. Roesler n-a ştiut cum să se mântuiască de această piedică
pentru teoria sa, decât declarând pe Anonymus, pe care-l făcuse notarul celui de pe urmă
Béla (al IV, 1235-1270), ca falsificator. A. D Xenopol,. - Teoria lui Rösler - Studii
asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană - de la
Universitatea Bucureşti, 2005
[7] O.Papadima, Doina ca formă de
artă (Doina ca melodie) în „Literatura populară română” Ed. Muzicală,
Bucureşti, 1978, p.50
[8] B.Bartok, Muzica populară
românească în „Însemnări asupra cântecului popular”, Bucureşti, 1956, p.171
[9] B.Bartok De ce şi cum se culege
muzica populară? în „Însemnări asupra cântecului popular” Bucureşti, 1956,
p.32
[10] Doina este unul
dintre genurile lirice ample ale creaţiei folclorice româneşti. Se cântă solo, rubato, ad libitum oricând, în
intimitate, pentru a exprima un sentiment personal şi s-a dezvoltat în perioada
agrară şi de intens pastorit. Reprezintă
un gen vocal improvizatoric, al carei melodie nu are contur fix. Se cântă
liber, este bogat ornamentată, frazele muzicale sunt ample, cu caracter
melancolic. În conţinutul melodic întâlnim de multe ori şi refrene. Scările
muzicale cele mai des folosite sunt cele pentatonice, iar dintre modurile
populare folosite, cel mai frecvent este doricul. Din doina vocală, s-a dezvoltat şi doina instrumentală
pastorească (a oilor, a ciobanului, Sireagul). Asemănările dintre doină şi
baladă: Creatorii sunt anonimi, necunoscuti, Se transmit pe cale orală din
generaţie în generaţie. Deosebirile
dintre doină şi baladă : Aparţin unor genuri literare diferite,respectiv
genurilor liric şi epic Doina exteriorizează o gamă variată de sentimente (
dor, jale, dragoste, revoltă ) În baladă se povestesc fapte şi întâmplari
semnificative din trecutul neamului nostru sau din viaţa unor eroi populari.
D.Bughici, Dicţionar de forme şi genuri
muzicale,Ed. Muzicală Bucureşti, 1978
[11] E Comişel, Doina (Horea lungă)
din nordul Transilvaniei în „Samus” II Dej 1978 p. 47-55
